Cine aude?
Am alergat
desculţă spre valuri şi m-am izbit de un refuz. Era calmă marea în noiembrie,
dar avea un aer rece, murdar. Am căzut prima oară pe genunchi; am căzut a doua
oară pe gânduri. Nu era nici soare, nici nisip moale şi nici măcar standurile
de hot-dog nu mai erau deschise. A săgetat gerul orice urmă de umanitate, iar
eu m-am uitat aici, pe mal, într-un pahar ce capturează marea şi un amalgam de
întrebări. Şi strâng necugetat în pumn nisip amestecat cu resturi tăioase de
scoici şi alge flegmatice tocmai din cele mai adânci necunoscuturi. Mă tai. Mă
doare dar, cumva, mă eliberează de orice tensiune pe care am acumulat-o de la
apariţia primului zâmbet al răsăritului. M-aş scufunda... m-aş scufunda atât de
adânc în mare, încât lumea din care vin ar părea departe, ar părea un ţel de
neatins care necesită atât de mult drum străbătut şi atât de multă forţă pe
care, atunci când închid ochii, ştiu că nu o mai am. Dar e frig. E un frig
tăios la mijloc de noiembrie şi nu îl percep nici într-un fel. Mă întind pe ţărm
şi părul dispare uşor în mare. Se afundă într-o scenă criminală, sângerie,
reflectată de mare, dinspre cer. Acum ştiu că soarele apune, acum când pe faţă
mă gâdilă gheare de monstru uşor roşiatic însetat de melancolie. Simt cum mă
devorează, căci din trup abia dacă au mai rămas oasele.