Demon. Timp.

Nu cred că am ţinut vreodată cont de trecerea subită a Timpului până când m-am trezit singură, întrebându-mă ce caut aici, dacă ieri... eram acolo.

Undeva, la colţul camerei în care Timpul obişnuia să îşi facă veacul, o fetiţă băieţoasă dansa vesel pe tonuri ritmate ale ploii. Din liniştea care săgeta orice minte zbuciumată, mica fetiţă cu părul înfoiat şi haine de culori nebune, s-a ridicat până spre cele mai înalte culmi. În raport cu Timpul trecut, tot ceea ce vede pare atât de mic, încât nici măcar ea nu mai poate distinge propria-i viaţă cu detaliile de ansamblu; în raport cu frigul de afară şi clădirile infinite, cu oamenii grăbiţi şi cu stereotipiile de rigoare, ea este tot aceeaşi fetiţă speriată dar poate doar cu câţiva centimetri  în plus şi câteva amintiri în minus. Camera pare uneori mai tristă ca niciodată, privind înapoi spre ea. Nu e goală, ci întocmai, umplută cu atât de multe judecăţi şi controverse, adevăruri, minciuni, despărţiri, revederi, ciocolată, jucării, muzică de colecţie şi cărţi stufoase cu pagini îmbibate în praf şi întrebări. Cum trece Timpul? Câtă răbdare minte că va mai avea cu mine? Nu pot percepe schimbările decât dacă sunt făcute la nivel radical, iar Timpul, un ştrengar cu ştreangul pregătit oricând, în pumnul său gri, jonglează cu anii pe care niciodată n-am să îi revăd şi ştie... ştie atât de bine că nu realizez ce pierd decât când e târziu, aşa că mă lasă pe mine să aleg ce vreau din viaţă, să percep ce vreau, să scap de ceea ce pare inutil sau să obţin mici victorii motivaţionale. Aşa ajung să mă întreb. Un şir lung de întrebări care nasc un fel  confuzie palidă dansează în jurul meu. Ce a fost? Când a trecut şi de ce? Dar cel mai important... cum va fi când Acum va trece din nou şi va deveni Atunci, şi ce va însemna Acum, pentru anii care urmează?

Nu cred că am ţinut vreodată cont de trecerea subită a Timpului până când m-am trezit singură, întrebându-mă ce caut aici, dacă ieri... eram într-un cerc care părea intact la fiecare părticică, dar cumva, am reuşit să scap. Cercul poartă în centru o camera în care Timpul obişnuia să îşi facă veacul dând impresia de o linişte morbidă. Printre crăpăturile cercului au scăpat bucăţi din Timp, odată cu mine... şi mă trezesc uneori singură, întrebându-mă cum am ajuns Aici, daca ieri, eram Acolo.

Mă consoleaza nefericirea Timpului, însă, căci nu-i nici el vreodată constant, alergând cot la cot cu mine, şi uneori, scăpând printre crăpături aceleaşi elemente care obişnuiesc să ma încălzească dacă este frig.