Când joci ruleta rusească.
Nu mă dau în vânt
după jocurile de noroc, dar daca Timpul, după câteva beri şi discuţii tumultoase
ar juca ruleta rusească cu mine, nu ştiu cine ar câştiga.
Obişnuiam să îmi
imaginez teroarea din privirea unui posibil muritor – jucător al acestui joc în
care totul, reprezintă starea anostă, constantă pe care obişnuiai să o trăieşti
şi până atunci, iar nimicul este necunoscutul negru al cărui haos nu poate fi
perceput de nimeni, nicicând. Ce înseamnă a-ţi asuma orice faptă? Înseamnă însăşi
asumarea morţii pe care o ţii cu degetele spre tâmple?
Dar dacă veşnicia
morţii îţi permite să gândeşti? Cine îşi poate asuma regretul?
Şi zgomotul sângelui colotind în interiorul
tău fad... cine şi-l asumă? Cine îşi asumă starea de nevroză care începe uşor
să se implanteze în colţul tău cel mai de temut; starea de furie care îţi
bruiază vederea oricum prăfuită de mizeriile gândurilor pe de-o parte de
laşitate, pe de-o parte de spaimă; starea de durere pe care o resimţi în piept
cu fiecare gură de aer trasă mai puternic? În buncărul cu pereţi murdari de
nămol, sânge uscat şi băuturi acum lipicioase, frigul intră şi începe a săruta şira spinării care odinioară era acoperită de haine. Cât de gol te simţi
acum când... pielea ta se strânge şi firele uşor vizibile de păr se ridică;
acum când bocancii par a fi mai grei ca niciodată iar cureaua de la pantaloni e
doar un obiect redundant al cărui sens pare că nici nu-l mai percepi. Respiraţia
e din ce în ce mai grea, timp în care inima bate din ce în ce mai repede. Niciun
fascicul de lumină nu pătrunde în gaura asta nenorocită pe care ţi-ai ales-o
pentru moarte şi cu toate astea revolverul străluceşte imaculat pe masă.
Te întinzi după
el şi îl apuci cu patru degete. Eşti încă de o nedumerire totală şi năucit,
începi să simţi cum al cincelea deget apasă pe trăgaci.
Şi m-am trezit. Groaza
pe care mi-am imaginat-o m-a făcut să realizez că se face din ce în ce mai
întuneric; că e frig şi că bocancii încep să devină din ce în ce mai grei.
Niciun fascicul de lumină nu pătrunde acum în cameră, şi cu toate astea, pe
masă străluceşte un revolver. Cu cartuşele în mână, Timpul râde sacadat scurgându-se
uşor spre ieşire. În oglindă, văd un chip alb.