Kant, Spinoza, Proust. TU!
Pentru că m-am
obişnuit să scriu, am încetat pentru o perioadă să mai înţeleg contactul cu
realitatea la adevăratul său nivel. Aşa că m-am închis.
Continuând să
scriu, am călătorit prin Infern cu Dante, am mâncat madlenele lui Proust şi am
învăţat să iubesc caii micuţului Hans, datorită lui Freud. Am pictat un vis al
lui Monet într-o sonată a lui Beethoven şi
am numărat stelele din noaptea lui Van Gogh.. Picasso mi-a oferit un
contur al umbrelor în copilările şi Spinoza, alături de Kant m-au învăţat
contrastele eticii. Continuând să scriu, mica mea lume a devenit mare, atât de
mare încât nu o mai cuprind în palmă sub nicio formă, nici măcar atunci când
pare că se mai contractă. Nu o mai cuprind nici cu ochii, nici cu buzele...
E mare. E mare
pentru că a crescut odată cu mine. Şi îmi ştie secretele, îmi ştie eşecurile,
îmi ştie cele mai nenorocite întâmplări pe care eu, le-am uitat. Ştie că nu am
dat importanţă uneori, ştie ca sunt dezordonată în gânduri când încep să nu mai
înţeleg şi de asemenea, lumea mea ştie cel mai bine cât de fericită sunt. Ştie
că mă panichez când încep să mă ataşez; ştie că mă consum, dar ştie şi că
uneori îmi place... mă face să mă simt vie! Lumea mea ştie de Tine, pentru că
eşti atât de prezent şi atât de ataşat de ea, încât te-aş putea plasa în
centrul său, care, deşi mic, te ţine captiv şi te iubeşte pentru tot restul
vieţii, astfel încât să nu îi poţi scăpa niciodată, să nu-ţi doreşti niciodată
harta cu drumul spre ieşire. Să vrei doar să rămâi, ascultand Pink Floyd şi The
Rolling Stones; derulând scenele peliculei în ritm alert, fericit că trecutul e
perfect, prezentul e perfect şi viitorul aşteaptă să ne devină contemporan.
Sincer! Te vreau aici, descoperind lucruri noi, fiind entuziasmat şi căutând
cele mai banale răspunsuri, punând cele mai complexe întrebări..
Şi-aşa că...
lumea mea e mare; Dante e-n Infern salvând-o pe Beatrice; Proust îşi
rememorează copilaria mâncând madlene; Van Gogh îşi taie nenorocita de ureche;
Picasso învaţă să picteze cu contururi groase, precum un copil; Kant dezvoltă "Critica raţiunii pure" şi Spinoza
anihilează orice urmă de morală. Iar Tu... Tu eşti undeva în centru, cu un
pick-up al cărui disc se învârte de vreo treizeci de minute. Mai sunt patru
melodii. Derulezi pelicula şi acum ştiu, eşti fericit. Lumea mea devine încet,
a noastră.