Bianca P.

Nu ştiu cât de mult cred în efectul produs de schimbările minore în viaţa unei persoane, dar ştiu ce înseamnă să pierzi, să câştigi, să se schimbe totul atât de brusc încât să te trezeşti buimac după ani şi să te întrebi când a trecut întreaga viaţă. Nu sunt genul de persoană capabilă de a se ataşa de oricine. Mi-e greu, recunosc, dar nu mi-e imposibil. Şi am avut stâlpi de susţinere şi cărămizi, drept oameni, la baza întregii mele vieţi despre care nu am crezut că se vor surpa, fiind înlocuite de alte persoane până când, într-un final, fiind înlocuite de propriile-mi gânduri. Când am realizat schimbările; când am încetat să mai fiu bulversată şi ocupată cu inutilităţi şi m-am oprit puţin asupra vocii din interior am constat o lipsă, sau mai mult de atât, am constat o substituţie. Şi nu era mai bine dar nu era mai rău. Tot ce puteam spune era că nu era deloc ca înainte. Continuând să mă întreb de rostul schimbărilor în viaţa unui om, am ajuns să mă întreb din nou : Dar dacă...? ...

Pentru că în martie ninge, pentru că de două zile sunt închisă între patru pereţi cu răceala nelipsită şi pentru că nu am mai ascultat de mult vechile melodii ale lui Phil, o să scriu. Şi nu vreau să fie lacrimogen, nu vreau să fie banal şi nici măcar nu vreau să mă gândesc la ce ar trebui să iasă. Autostrada trebuie să fie plină de zăpadă acum. Aş fi vrut şi eu să plec, să fiu acolo, să fiu pe drum... când ninge şi zăpada scârţâie sub roţi, sub picioare, oraşul sună mult mai liniştit. Mi-amintesc de mine, întrebându-mă cine va avea să rămână, după ce toate vor fi spuse.  Dar din păcate majoritatea a ales să plece. Calea cea mai uşoară – fuga. Şi nu cred în destin, nu cred în karma, nu cred în soartă, nu cred în coincidenţe şi în nimic din ceea ce nu poate fi explicat. Dar cred ca tot ceea ce s-a întâmplat, m-a adus aici, m-a format şi mi-a croit un drum. Uneori mă întreb cum ar fi fost dacă jumătate din oamenii pe care îi cunosc mi-ar fi fost complet străini. Ei m-au învăţat...

Din chibrituri, am creat case şi mici omuleţi fericiţi. În lumea lor de chibrituri, cu copaci maro şi cu case roşii, fluturii nu mureau, florile nu se uscau şi nu ploua niciodată. Noaptea, de obicei în jurul focului, cântau m elodiile celor de la The Police. Omuleţii mei erau veseli şi înţelepţi, sau cel puţin, aşa se simţeau în lumea lor lipsită de real. Dar când într-o zi, focul, bătut de vântul produs de şoaptele mele, s-a întins pe un spaţiu mai l a rg decât i se permitea, bieţii mei omuleţi de chibrituri au ars odată cu casele şi copacii maronii. Ce-am făcut? De ce-am distrus singura scân t eie ferită de ce-i afară? După ce am înţeles că fluturii trăiesc o zi, că florile se usucă şi că ploaia e vitală reînvierii lor, am avut curajul să deschid ochii. A ars. Mica lume de chibrituri a ars odată cu bucăţi din suprafaţa pe care a fost creată. Reîntregind ceea ce a fost distrus cândva dar totuşi se mai putea recupera, am f u git cu un ghiozdan în spate printr-un morman de vis...

...dar dacă toţi ne pierdem, cine se găseşte? Cine se mai regăseşte? Cine rămâne?