Sinteză.
Pentru că în
martie ninge, pentru că de două zile sunt închisă între patru pereţi cu răceala
nelipsită şi pentru că nu am mai ascultat de mult vechile melodii ale lui Phil, o să scriu. Şi nu vreau să fie lacrimogen, nu vreau să fie banal şi
nici măcar nu vreau să mă gândesc la ce ar trebui să iasă.
Autostrada
trebuie să fie plină de zăpadă acum. Aş fi vrut şi eu să plec, să fiu acolo, să
fiu pe drum... când ninge şi zăpada scârţâie sub roţi, sub picioare, oraşul
sună mult mai liniştit. Mi-amintesc de mine, întrebându-mă cine va avea să
rămână, după ce toate vor fi spuse. Dar din
păcate majoritatea a ales să plece. Calea cea mai uşoară – fuga. Şi nu cred în
destin, nu cred în karma, nu cred în soartă, nu cred în coincidenţe şi în nimic
din ceea ce nu poate fi explicat. Dar cred ca tot ceea ce s-a întâmplat, m-a
adus aici, m-a format şi mi-a croit un drum. Uneori mă întreb cum ar fi fost
dacă jumătate din oamenii pe care îi cunosc mi-ar fi fost complet străini. Ei m-au
învăţat ceva? Am învăţat eu ceva de la ei? Mentalitatea se formează în funcţie
de mediu, de educaţie şi de noi înşine în fond. Dacă la trei ani mă visam o brioşă
fericită înconjurată de prieteni şi ponei roz, cincisprezece ani mai târziu aveam
să aflu că brioşele n-au viaţă, poneii roz ar fi doar o mutaţie genetică iar
prietenii sunt un roman a cărui poveste n-am de ce să o discut acum. De-a
lungul timpului se metamorfozează lumea, copacii, oamenii, gâzele, copiii,
florile... noi, în ceva mai bun, în ceva mai rău, dar în esenţă, tot în noi
înşine. Nu cred în faptul că oamenii se schimbă. Cred că evoluează, cred că
înfloresc şi cred că se usucă. Cred de asemenea că suntem cu toţii diferiţi şi
ştiu că tu poate nu mă placi pentru că eu iubesc filmele lui Kubrick şi ador să
îl citesc pe Bulgakov. Ştiu că eu nu te
plac pentru că nu îţi place muzica mea, aşa că ştim amândoi de ce nu ne-am
întâlnit vreodată. Ştiu că ei îi place îngheţata cu ciocolată atât de mult pe
cât îmi place mie şi cu atât de multe bombonele deasupra, dar ştiu că anii au
făcut-o să se topească, dispărând astfel tot ceea ce era comun, plecând fiecare în
altă parte. Ştiu că vouă vă plac posturile de radio care difuzează ştiri în
demenţă, pentru că vă consideraţi mondeni şi face parte din datoria voastră să
fiţi la curent cu ultima partidă de sex a politicienilor. Dar mie nu îmi place,
pentru că în lumea mea cu brioşe, ponei ce suferă de mutaţii genetice şi filme
care nu pot fi înţelese de orcine, voi nu aveţi loc, iar locurile celor care au
plecat nu au fost nici până acum ocupate. De ce să mint? Am tot ceea ce mi-aş
putea dori şi mai mult, te am pe Tine. Sunt fericită, chiar dacă viaţa pe care
o vedeam când aveam trei ani nu este cea pe care o am acum; chiar dacă mulţi au
plecat; chiar dacă puţini au rămas... chiar dacă am semne de bună purtare pe
piele şi chiar dacă tot ceea ce rememorez rămâne complet ireversibil. Sunt atât
de mulţi ani care m-au învăţat atât de multe lucruri pe care nu ştiu să le
folosesc, dar dacă ar fi să simplific întreaga mea viaţă aş spune mulţumesc. Ţie – pentru că ai plecat,
ţie – pentru că ai rămas, iar mie... mie mi-aş spune-o pentru răbdare, fiindcă
în fond...
...dacă aş fi ieşit
mai devreme pe uşă; dacă aş fi luat permisul de conducere; dacă aş fi fost
nerăbdătoare să învăţ să înot; dacă aş fi comandat cartea mai devreme; dacă aş fi
sunat cu două minute înainte; dacă nu aş fi băgat de seamă atunci; dacă aş fi
vrut să plec cât mai rapid; dacă n-aş fi ieşit pentru că ninsese; dacă nu m-aş fi murdărit de noroiul de sub zăpadă; dacă nu ne-am fi dus până la capătul oraşului şi dacă te-aş fi găsit mult prea devreme, oare ai
mai fi fost lângă mine, acum?
( un mic mulţumesc - pentru cele două sute de postări, cu aceasta, citite şi recitite de voi )