Metamorfoză - echilibru!

Nu ştiu cât de mult cred în efectul produs de schimbările minore în viaţa unei persoane, dar ştiu ce înseamnă să pierzi, să câştigi, să se schimbe totul atât de brusc încât să te trezeşti buimac după ani şi să te întrebi când a trecut întreaga viaţă.

Nu sunt genul de persoană capabilă de a se ataşa de oricine. Mi-e greu, recunosc, dar nu mi-e imposibil. Şi am avut stâlpi de susţinere şi cărămizi, drept oameni, la baza întregii mele vieţi despre care nu am crezut că se vor surpa, fiind înlocuite de alte persoane până când, într-un final, fiind înlocuite de propriile-mi gânduri. Când am realizat schimbările; când am încetat să mai fiu bulversată şi ocupată cu inutilităţi şi m-am oprit puţin asupra vocii din interior am constat o lipsă, sau mai mult de atât, am constat o substituţie. Şi nu era mai bine dar nu era mai rău. Tot ce puteam spune era că nu era deloc ca înainte. Continuând să mă întreb de rostul schimbărilor în viaţa unui om, am ajuns să mă întreb din nou : Dar dacă...?

Dar dacă sâlpii mei de susţinere ar fi rămas la fel; dacă toate cărămizile ar fi fost vechi şi fisurate şi dacă toată încrederea mea ar fi fost blocată în mintea şi în inima unor persoane care ar fi încetat să o mai păstreze, atunci Eu, cine aş fi fost? Cine aş fi fost acum? Ce ar fi fost Eu? Aş fi ascultat oare aceeaşi muzică? Aş fi văzut oare de atât de multe ori filmele lui Hitchcock şi mi-ar mai fi plăcut oare să râd la psihozele lui Woody Allen când sunt în agonie? Poate că nu e mai bine aşa, poate că nu ar fi fost mai bine nicicum, pentru că, în fond, când vorbim despre viaţă nu există grad de comparaţie. Nu este mai bine, nu este mai rău, pur şi simplu – este! Şi ce dacă nu-i la fel? Nu suntem o adunătură de cretini ce aleargă după idealuri comune. Şi ce dacă am evoluat? Doar nu era să rămânem blocaţi în lumea în care caii cu aripi erau perfect logici şi monştrii de sub pat ne prindeau de picioare noaptea. Şi urăsc că se întâmplă aşa. Urăsc maturizarea grăbită, forţată... dar ador ceea ce sunt eu acum. Şi nu, sincer, nu vreau să fac un episod stupid de narcisism în faţa voastră. Viaţa mea nu e la fel. Uneori mă simt prost, uneori mă simt bine, dar totuşi sunt conştientă de existenţa unui echilibru. Da, este echilibru. Echilibru între ceaţă şi orizontul limpede; echilibru între bine şi rău; echilibru între soare şi întuneric; echilibru între mine şi voi; echilibru între muzica din căşti şi zgomotul de afară... E cel mai nenorocit echilibru; cel mai viclean şi cel mai arogant. Şi se joacă cu minţile noastre făcându-ne să vrem mai mult, să vrem mai puţin, să ne întrebăm dacă e bine şi să ne dezumanizăm criticându-ne, îmbrâncindu-ne şi ţipând unii la alţii pentru ceea ce considerăm nedreptate, eroare, problemă. Şi el râde dintr-un colţ umbrit, de pe un scaun murdar şi cu ţigara între ghiare. Râde pentru că ştie că la şase metri sub pământ nimic din toate grijile şi ţipetele noastre nu va mai conta. Râde pentru că ştie că nimic nu este mai presus decât altceva, pentru că în esenţă, totul este echilibru.

Nu ştiu cât de mult cred în efectul produs de schimbările minore în viaţa unei persoane, dar ştiu că tot ce moare şi tot ce învie, înseamnă echilibru.