Eu sunt atât de..

În ciuda scamatoriilor pe care fiecare om ajuge să le facă cel puţin odată în viaţă, eu am încercat să mă menţin. Ar fi o ipocrizie să pretind că n-am încercat să mă fac plăcută tuturor sau că nu m-au ajuns înjurăturile celor care pur şi simplu nu mă pot suporta, dar pentru că cei pe care îi iubesc au ajuns la un număr redus şi totuşi cuprinzător, lumea din jurul meu nu mai contează... uneori, pur şi simplu nu îmi pasă.

Nu e vorba că sunt visătoare sau ignorantă, ci pur şi simplu indiferentă. Dacă îmi pasă, pierd timp; dacă pierd timp, gândesc departe; dacă gândesc departe ajung să deviez, iar dacă deviez – clachez. Nu îmi place dimineaţa, dar soarele ei îmi ajunge pentru un început de zi liniştit. Mi-ar ajunge un câine să îmi umple singurătatea poate, dacă iubirea dintre noi ar implica şi reciprocitate. N-aş spera la mai mult decât o carte pe piept şi o lumină caldă la apusul soarelui dacă n-aş fi apucat niciodată să înţeleg cum este să mă strângi tare în braţe şi aş fi atât de fericită înţelegând nimic altceva decât sunetul muzicii. Nimic n-ar putea fi mai simplu şi cu toate astea, nimic mai banal. Nu vreau să intru în graţiile tuturor pentru că îmi ajunge să ştiu că eşti tu mereu lângă mine... atunci când citesc o carte şi e prea târziu; când filmele par interminabile şi totuşi rezişti cu ochii tăi minusculi lângă mine. Nu cer nimic mai mult pentru că tot ceea ce am e concentrat într-un pahar cu apă şi se divide în cei mai nevrotici, dar fericiţi atomi. Puţinul meu, care e o infimă parte a întregului reprezentat de univers, e acel tot de care am nevoie atunci când ei mă cred ignorantă, când ei mă ignoră, mă uită, mă lasă sau se prefac în statui cu ochi goi de sticlă şi cu pietre de marmură încoronate. E acel tot de care am nevoie când ei mă văd superficială, arogantă şi indispusă, când reacţia mea este de fapt o totală indiferenţă a stupidităţilor mult prea puţin gândite de ei. Tot ei, aceeaşi ei care mă văd greşit şi cred că nu îmi pasă, cred că nu pricep, cred că nu văd, cred că pupilele-mi sunt oarbe. Aceeaşi ei care greşesc.

Aş fi mulţumită cu o casă la marginea râului în cea mai adâncă pustietate ştiind doar că te am pe tine să înfunzi ecoul casei goale şi-al pământului neexplorat. Aş fi mulţumită să adorm aşteptându-te; să îţi port tricoul preferat; să miroasă ca mine toate hainele tale; să aiurim noaptea pe străzi, prin capitală; să râdem isteric în cele mai târzii ore ale nopţii şi să ne trezim în braţe.

Şi-o să fiu atât de mulţumită când se va întâmpla, dar sunt atât de mulţumită, oricum, cu tine..