Umanitate.

Poate că natura mea e diferită. Poate că umanitatea se pierde pe măsură ce alegerile proprii își fac loc în viața noastră; poate că se pierde pe măsură ce încetăm să mai iertăm sau nu încetăm să ne aducem aminte de trecut. 

Ce-i timpul până la urmă? La ce ajută el? Și dacă timpul există concomitent cu fericirea, atunci cum se face că nu se anulează reciproc? Nu pot înceta să cred în revenire, în trezire din vis și în atingerea realității, doar că nu pot pricepe de ce ne pierdem pe drum. Care-i factorul care ne împinge spre margine, spre calea ușoară, spre drumul offroad care inițial pare genial, pare o aventură pe care avem capacitatea să o trăim noi cu noi înșine, prin noi înșine, cu alte persoane sau prin intermediul lor. Care e factorul care încurcă ecuația și de ce apare?

Dacă omul e o ființă socială iar societatea există doar prin existența omului însuși, atunci, am putea spune că societatea e doar proiecția gândurilor noastre? Am putea spune că societatea e amalgamul de foști iubiți, foste prietene și foști amici pe care i-am îngrămădit cu ură sau lașitate pe un drum pe cât de opus pe atât de familiar, nouă înșine? Și totuși, care-i rostul societății dacă pe măsură ce o creăm, ne pierdem pe noi? Care e rostul ei, dacă fură din ființa mea bucăți mici pe care le lipește pe fiecare persoană pierdută, din viață? Societatea contribuie la ceea ce suntem în prezent. Contribuie, cu câte o cărămidă, la blocul pe care avem să-l terminăm la un moment dat; contribuie cu ură, cu iubire, cu pierderi, cu noi întâlniri și cu noi aspirații. Dar când pierdem, putem oare pierde cu adevărat? Ce înseamnă să pierzi, în fapt? Să nu găsești ceea ce cândva ai avut sau să nu mai existe urma a ceea ce cândva a fost? Adevărul este că ceea ce pierdem, pierdem strict din punct de vedere material. E drept că poate mi-am pierdut prietenele sau pantofii; rujul sau poșeta, dar ceea ce nu pot pierde, oricât de mult aș vrea, uneori, sunt toate minutele, orele sau zilele acumulate și pline de existența a ceea ce cândva... a fost acolo. Și drept este că probabil nici măcar întreaga mea ființă nu ar vrea să piardă tot. E adevărat când s-a spus că ne hrănim cu amintiri. Trecutul hrănește prezentul și noi suntem fix în mijlocul unui cerc vicios din care nu văd cum am putea ieși vreodată. Trăim din ceea ce cândva am trăit și pe baza a ceea ce simțim în prezent. Viitorul e cea mai mare enigmă. Dacă trecutul poate fi ascuns, cel puțin în ochii anumitor oameni, viitorul e factorul care nu se află niciodată. Poate că viitorul ne împinge spre a fi ceea ce suntem. Trăim uneori din iluzia că ar putea fi mai bine, dar oare de unde vine dorința noastră de mai bine? Să fie cumva din amintirile pe care nu le-am putut pierde niciodată?

Poate că natura mea e diferită. Poate că umanitatea se pierde pe măsură ce alegerile proprii își fac loc în viața noastră, dar eu continui să sper și să cred în ea. Știu, Nietzsche mi-ar fi urât devotamentul absolut pentru speranță, la urma urmei, "atunci când cutia Pandorei s-a deschis și toate relele s-au împrăștiat în lume, un singur rău neștiut a mai rămas viu – speranța."