Cine poate știi?

Pun sub semnul întrebării, uneori, faptul că timpul are capacitatea de a vindeca de unul singur. Ce? Răni superficiale, leziuni ușoare.. mă-ntreb de ce oare lăsăm totul în spatele lui? E simplu, știu, e-atât de simplu să nu comunici, să nu te îngrijorezi, să blochezi orice durere fără a-ți mai aminti de ea măcar, din când în când, la un pahar de vin, noaptea..

Ceea ce blocăm cu scopul de a nu reînvia vreodată, este însuși regretul care ne macină pentru momentele în care nu acționăm. Eu știu cât de ușor este să închidem ochii la ceea ce vedem în speranța că poate, doar poate că va dispărea, nu mâine, nu poimâine, dar într-o zi. Și culmea-i că atunci când îi deschidem, a dispărut, într-adevăr, dar amintirea... oh, amintirea e atât de vie. De când încerc să înțeleg din ce provine fuga oamenilor (altceva decât comoditate) mă lovesc de exemplele mele. Înțeleg mai degrabă faptul că fuga oamenilor de propriile probleme nu e nimic altceva în afara concentrării atenției pe problemele altora. "Desigur viața mea nu e perfectă, nu sunt poate mulțumită de mine sau de ceea ce fac, de slujba pe care o am, de modul în care mi-am crescut copiii, de rutina în care trăiesc, dar totul pare-atât de dulce în comparație cu alți amărâți." Și cât de bine ar fi dacă prin comparație am dobândi alte deprinderi, precum aprecierea, satisfacția reală asupra tuturor lucrurilor, memoriilor, iubirilor pe care le posedăm. Dar ce facem cu adevărat? La ce e bună comparația? De cele  mai multe ori, din păcate, e bună pentru baza ignoranței noastre. Nu știu ce, în lumea asta, ne-ar face să apreciem. Din păcate nici atunci când ni se dă, nici atunci când ni se ia, nu suntem fericiți. Normal, natural, vrem mai mult și mai mult.. Atât de mult încât mica noastră cutie se umple și bubuie, iar atunci pierdem. Nu ni se dă, nu ni se ia, pur și simplu pierdem. Și tot pierzând ajungem să ne confruntăm cu ceea ce rămâne – adica ceea ce ulterior am blocat. Vezi tu, timpul șterge zile din calendar, zile în care simți că nu ești bun de nimic; timpul te scapă de paguba vorbirii; te scapă chiar și de cele mai negre gânduri pe care le tot eviți și te aduce în acest așa-zis Paradis, numit în zilele noastre – Ignoranță. Ignoranța nu-i cea mai bună soluție pentru un zâmbet de lungă durată (o spun cu riscul de a părea slogan pentru reclama unei paste de dinți), din păcate soluția e verbalizarea și cu adevărat mulțumirea pentru ceea ce avem. Poate bătrânețea ne va face înțelepți pe toți, în cele din urmă, și ne va învăța adevăratele comori menite sa fie blocate în cutie – iubirea, onestitatea, simplitatea. Dar cine știe câte eclipse vor mai exista și câte planete se vor fărâma până își va însuși bătrânețea înțelepciunea și ne va învăța ce e bine de făcut? Cine poate știi?

Postări populare de pe acest blog

Vor s-aduca SFARSITU'

Desi se stie inceputul fiecarui om, sfarsitul e imposibil de aflat. De asta spun ca nu e pomenit si mi se pare total logic. La ce bun sa stii cand mori? Probabil n-ai face decat sa-ti jelesti fiecare zi pana cand nu va mai fi niciuna. Nu-s importante teoriile in viata si nu e important sa gandesti excesiv la ceea ce oricum se va intampla - sfarsitul. Existente in viata, sunt multe si peste tot dar trairi, doar oamenii care se bucura fara sa bage sfarsitul in discutie, le au. Le place sa va bage in stari de panica, si stiu ca sunteti usor de manipulat (nu includem exceptiile) - de aia va implanteaza in creier bullshituri gen " 2012 = sfarsit ". Probabil acesti EI care nu dorm noaptea, cauta in cele mai adanci portale ale acestei lumi si il vad pe Iuda cu o sulita in mana; sau cauta intr-un portal numit google si-l vad pe Obama, Antichrist. E treaba voastra cum va impartiti ideile si cum va recastigati pierzaniile, dar in opinia mea, existenta e doar o cauza pierduta. Daca Freu
Citiți mai multe

Strada Corbeni

În Cartierul Armenesc, pe strada Corbeni, chiar la demisolul unui bloc care mirosea a vechi, aripi de molii rupte și rotogoale de fum locuia arhitectul cerului. Demisolul era reprezentat sub forma unei garsoniere generoase, nemobilată însă cu nimic mai mult afară de un pat grandios cu așternuturi albe, ghemuite, o țeavă atârnată ingenios de tavan pe orizontală, care servea drept spațiu pentru depozitarea hainelor și un teanc de borcane goale, ori pline ochi cu apă îmbâcsită de culori în ulei sau diluant. Geamurile neașteptat de mari pentru un demisol prezentau fiecare câte un pervaz lat, adânc, plin cu mormane de foi schițate, goale sau sfâșiate de nervi și oboseala nopții. Un singur scaun părea că se află într-o completă surzenie în tot acel răcnet tulburat de galbenul soarelui. N-am înțeles decât către final liniștea scaunului, care amuțit de toată splendoarea apusului, privea la mâinile arhitectului care cobora soarele din ce în ce mai jos, pe după blocuri.  Doar foile și patul
Citiți mai multe

EU..scriu.

Eu scriu despre filosofi si punkisti, despre monstrii si junkisti. Davisti, nebuni, oameni de cultura. Regizori, actori, anarhie, cenzura! Scriu despre ceea ce s-a mai scris dar nu s-a actualizat. Despre-un taifun in miezul verii, cearceaful mototolit din pat ca dovada a placerii, despre... ceea ce EI numesc reguli bine definite, tutoriale, melodii, versuri obosite... Eu scriu despre cultura, despre critici, cronicari si indecisi. Despre viata, despre moarte, parfumuri fine, nimic concis...scriu! Si scriu si despre tineri, sau despre ’89...eu scriu si despre tine, si despre ce va place voua.. Dar scriu si, nu imi e teama de critici, de respins... Am tinut sa-nvat ca un soldat nu moare-nvins. Si pictez A4 cum picteaza grafferii peretii... culeg informatia si-o prelucrez cum modeleaza cuvintele, poetii.. Scriu despre cei ce stiu printre randuri sa citeasca, articole, poezii si niciodata proza proasta...Scriu, autobiografii cu personaje fictive, psihologie inversa sau ganduri abrazive...
Citiți mai multe