Bianca P.

N-am calatorit inca pe-atat de mult pe cat as fi vrut, si desi o parte din mine inca e insetata de restul, cealalta simte uneori ca le-a vazut pe toate, mai putin un loc. Lumea noastra e mare, universul...infinit. Poate intr-adevar exista viata si altundeva si poate intr-adevar EI se lupta sa o gaseasca...Noi cautam in infinit. In noi, cine cauta? Credeam ca inteleg structura omului; credeam ca in esenta toti suntem facuti dupa acelasi tipar, dar avem aspiratii diferite. De fapt, toti aspiram spre cunoastere, nu conteaza de ce gen. Cautam in pietre, in ghetari, in lava, in pamant..Cautam si exploram cele mai negre adancimi ale marii si cele mai indepartate comete. Suntem intr-o parte si in alta a lumii, toti legati sub un singur cer. Ne pierdem noptile in paginile cartilor cu ochii insangerati de dorinta somnului si cu mainile tremurande dupa cafea. Cautam informatia acolo unde consideram ca nimeni n-a ajuns vreodata...dar cu siguranta multi au fost inainte de noi. Urcam pe un piedesta...

Nu cred că trăim ca să murim. Nu cred în Rai sau Iad, Infern sau Purgatoriu – ca Dante, dar cred că nu omul este cel superior. De-a lungul secolelor s-au creat doctrine pentru cei ca noi. Biblia susţine miracole din care s-ar fi născut credinţa, dar noi, ştim că a luat naştere din neputinţă. Pentru că nu am învăţat să dispunem de forţele pe care le avem şi pentru că evoluţia noastră a încetat, depăşirea anumitor probleme poate deveni uneori imposibilă. Forţele fizice nu ne mai ajută. Suntem singuri, mici, plini de probleme şi suferinţe şi singura speranţă ar mai fi o putere spirituală. Când am fost întrebată de rolul credinţei contemporane, am răspuns simplu şi concis – ordine. Lumea a fost creată din celule care se mişcau în ritm haotic, conform fizicii, iar haosul la rândul lui, a rămas până în prezent. Dar şi într-o lume haotică poate exista o oarecare ordine - credinţa în absolut. Sfidez Biblia într-adevăr, căci mi se pare că viaţa nu e pentru a fi spălată ci doar pentru a fi tră...

somewhere over the rainbow (that's where you'll find me)

Uneori când se crapă cerul şi apare soarele (dimineaţa), se naşte în interiorul meu un monstru cu corp de cristal şi inimă de plumb. Mănâncă din mine părţi, şi devine violent. Isterizează uneori şi rupe din mine tot ce am mai bun, zdrobeşte cu puterea lui...inima. E un monstru care devine fiinţă când încep să neg, să urăsc sau să dansez după spusele lui. El e monstrul de la geam în miez de noapte, din dulap în miez de zi....din minte, în miez de viaţă. E de-o transparenţă de-a dreptul sadică, şi poartă pe umeri păcate pe care mă obligă să le retrăiesc la infinit. Aruncă cu ele în mine – e un monstru cu corp de cristal şi suliţe pline de păcate. E un monstru ce se crapă la căldură, se ciobeşte şi se transformă în fărâme mici şi milioane. Dar uneori, când vrea să se reîntregească mă obligă să alung căldura, iar eu, în neştiinţă o fac. Nu va câştiga niciodată lupta pe care o dăm, fiindcă, deşi eu dansez după muzica lui, el are nevoie de mine să se reîntregească, iar eu îl ajut doar când d...

Există lucruri care ne deosebesc, dar în balanţă, există şi ceea ce ne apropie. Nu mi-am petrecut ore din viaţă încercând să găsesc diferenţe sau asemănări, dar mi-e imposibil să nu văd ce leagă oamenii, ce îi face pe toţi să se numească aşa. Se spun în popor poveşti cu prieteni care se cunosc atât de bine încât îşi completează frazele unul celuilalt. Se spun în realitate poveşti stranii despre cele mai adânci secrete, pe care NOI înşine, încercăm să le ascundem de NOI. Ceea ce ne leagă aparent, sunt vorbele, în strânsă legătură însă, se află măştile. Tot ceea ce vorbim e aparent şi relativ, precum şi ceea ce lăsăm să se vadă. Există măşti de singurătate şi frică, precum există măşti de durere şi uitare... de fericire şi bunătate. Există masca pe care-o porţi când treci strada, când iei pâine, când citeşti, când vorbeşi, când nu ştii, când vrei să aflii, când... Cine suntem NOI? E-o normalitate frica de a nu fi acceptaţi şi de a purta măşti în societate? E-o normalitate faptul că NOI n...

Lumea mea e o mare cu labirinturi şi stări de spirit. Înot, dar mă pierd...malul, echilibrul se văd mult prea departe. Din haos m-am ridicat, pe haos mă înalţ...noaptea mi-e iubire împreună cu tine, ziua – amalgam de raze infinite contopite cu diverse stări. Şi aşa începe totul... La început e un mister ce te intrigă şi-ţi macină orice clipă de timp liber...numai la el te gandeşti. Noaptea când nu dormi, tot el iţi trece prin minte, ziua, reverie – un simplu mister... Şi uşor-uşor începi să-l desluşeşti. Mergi înainte prin el până când te loveşti de intersecţii. Derutat, nu ştii dacă-i în stânga sau în dreapta continuarea şi de multe ori pare că paşeşti cu ochii închişi pe unde te poartă soarta. Apoi începi să te izbeşti de ziduri, şi instinctul te obligă să le spargi, dar de multe ori rămân cărămizi rătăcite – răni interioare, refuz şi blocaj interior. Şi eşti nevoit, obligat mai degrabă să treci peste tot. Câteva clipe de drum drept se mai ivesc şi apoi începe adevaratul haos. Şi vez...

..am si uitat ca azi e ziua lui Valentin. N-am nevoie de tine sa iubesc, Valentin, am nevoie de EL, dar spre deosebire de tine, EL e fiecare zi, tu esti doar una.