Bianca P.

Să ne înţelegem. Timpul – e ceva ce se vrea a fi perceput la un nivel cât se poate de simplu, delimitat totuşi de presiunea care ne macină zi de zi. Acum sunt aici, am să-mi închipui că dacă Timpul, totuşi, nu era mişel, Acum, poate ar fi însemnat Ieri sau Acum poate ar fi fost în cel putin un deceniu. Iluzii – Timpul ne aruncă iluzii a căror simplitate demonică ne hrăneşte sufletele pe timp de noapte, pe timp de cioburi sparte, războaie la mijloc de drum, terenuri minate sau tenebre adânci. Timpul ne permite să ne agăţăm de ceea ce vrem, de ceea ce considerăm a fi bun pentru noi sau de simple vise care ne tulbură somnul în întuneric. De ce este mişel? Pentru că-i un magician al retinei, un grafician al ideilor şi un iluzionist al vieţii. Timpul este o axă a durerii...a plăcerii infinite. Utopii – Un fel de ruletă rusească cu Timpul înseamnă moarte curată. Şi totuşi liberul arbitru ne spune că avem şansa să ne testăm norocul. Dar Timpul râde meschin: Noroc? – îl mai a...

V reau o pauză de la mizeria din jur. O pauză în vorbire, în intelectul lor de faţadă, în timp, în spaţiu, în subiecte negre scornite din cele mai lăturalnice idei...din cele mai adânci realităţi. Sunt aici. Trăiesc o lume cot-la-cot cu populaţia care mă înconjoară şi mă asfixiez uneori în umbra ideilor complexe în aparenţă, lipsite de substrat în esenţă. Vreau o pauză de la a gândi ce înseamnă ceea ce ochiul meu vede şi ce însemn în ceea ce ochii lor percep. O pauză de la a înţelege ceea ce a fost; de la a gândi viitorul şi a mă simţi atât de mică. Îţi mulţumesc, întreg trecut al omenirii că mă înveţi cât de neînsemnată sunt. Când trăiesc în esenţa naivităţii mele, autocontrolul îmi formează un scut – pe care EI l-au denumit etică . În mizerie, sunt la fel de pătată şi de furioasă precum fiecare trecător ce-şi numără neajunsurile. În fond, trişti suntem toţi. Ce evaluări prăfuite şi pline de neînţelesuri trăim. Ce societate mută, cu secrete adânci, ascunse în tenebre. Ce...

Ideea artistului este formă şi viaţa sa afectivă devine tot formă... Cine mai cunoaşte sensul artiştilor în contemporaneitate, cunoaşte aproape infinitul. Sistemul prost de valori, de aşa-zise valori, ne lasă blocaţi cu privirea în neant şi cu o aspiraţie himerică ce manâncă din noi. Din toţi. Din fiecare... Oamenii nu îşi mai pun întrebări, oamenii nu se mai autoevalueză. E o foame de bani, de hârtii ce aduc o mulţumire temporară supraestimată de fiecare cretin al acestei lumi. E linişte. Trăim o beţie de somn ce ne obnubilează psihicul, îl torturează şi îl macină până în cel mai adânc punct, cel mai dureros neuron, cea mai slabă sinapsă. Lipsă de inspiraţie, lipsă de idei, lipsă de aer şi de percepere în sine a realităţii. Tot ceea ce citim sunt baliverne aruncate de minţi slabe pe foi goale pentru bani. Articole motivaţionale, aşa-numitul can-can, glume proaste, mai exact, bancuri constante despre lumea din jur. Iar eu mă întreb de ce oamenii nu se întreabă. Ce se poate întreb...

Ceea ce mi-a apărut în cale în ultima vreme, în afara mizeriei, am numit – noduri. Poate din pricina evoluţiei mele, sau din motive vizibile ale freneziei acestei ţări, viziunile mele au început să ia o altă formă, alt înţeles şi totalmente o altă direcţie. N-am mai scris de ceva vreme, ştiu. Nu mă scuz, doar că nu am mai simţit. M-am lăsat pierdută într-o lume despre care se scrie în cărţi şi-mi place să cred că există. Am considerat că nu mai aparţin acestei lumi, şi iată că tocmai Hugo şi Maiorescu m-au adus înapoi. Am citit. Am citit ceva cărţi vechi, cu aer de contemporaneitate – lumea mea părea din ce în ce mai mică . M-am plimbat, am aflat şi am înţeles într-un final rostul anumitor valori, dar m-am lovit de absenţa lor în societatea noastră. Lumea mea era mică şi plină de lipsuri acum. Raţionamentul meu m-a împins spre o agitaţie şi un regret interior ce au mâncat din mine până la oase. Mi-au mancat din sentimente, din gânduri şi din gesturi. M-au cenzurat. Realitatea cenzureaz...

M-am trezit dimineaţă cu o frică retorică în interior. Un sentiment de nelinişte m-a luat în braţe. Pentru prima oară m-am trezit odihnită după atâtea dimineţi şi m-a anihilat tristeţea. Crăpase de mult de zi, iar eu eram obişnuită să mă trezesc în noapte şi m-am speriat. Am fugit prin mintea mea şi am dărâmat orizonturi. M-am prăbuşit într-un labirint al timpului şi m-am împărţit în 4 dimensiuni. Am trăit, am alergat, am ales să înţeleg şi în final m-am panicat. Complexitatea cu care-mi macin mintea zi de zi; simplitatea cu care-mi îmbrac corpul zi de zi şi informaţiile cu care mă descurc zi de zi contrastează ilar cu ceea ce ochii mei trebuie să îndure. E o lume tristă învăluită în laşitate şi moarte spirituală. O lume gri cu flori stinse şi copaci bătrâni. Călătoresc prin timp şi mă îmbrac în cenuşă. Renasc. Sunt împărţită în cele 4 dimensiuni şi mai adaug înca una…şi înca una…şi mă transform în mii de bucăţele care se reîntregesc uşor noaptea în pat, în gândurile mele. Evadez d...

Nu ştiu dacă AZI, putea fi mai rău. ...dar e octombrie din nou.

Geam larg deschis, Inferioritate, umbră, gri. Un pahar de vin, convoi şi nori de plumb, De-afară vine-un urlet. Un măr negru otrăvit de viaţă, Vânt senil, cameră goală. Cafeaua dă în foc. Dimineaţă.