Bianca P.

Cred că cel mai mare noroc al meu a fost să pot crește într-o lume a lui Peter Pan, a piticilor și zânelor. Mi-a dat voie să fiu tot ceea ce îmi doream și nici măcar nu trebuia să închid ochii. Fie mă trezeam Alice în Țara Minunilor, fie mă găseam prinsă în lupte cu zmei.. oricum ar fi fost, crescând, am fost atât de multe personaje încât personajul Bianca a avut timp să se creeze în cel mai minunat mod. Tot timpul am crezut în magie, deși o parte din mine știa că Moș Crăciun e tata și iepurașul de Paște, mama. Magia totuși n-a murit. De fiecare dată când citesc basme, de fiecare dată când revăd animații, e ca și când aș fi Fetița cu chibrituri. Mica flamă are cea mai mare forță – forța de a mă trimite acolo unde doar oamenii magici pot ajunge. Mi-a plăcut atât de mult povestea din spatele lui Peter Pan, încât am decis că pot avea și eu așa-numitul Neverland, doar că locul meu e pur și simplu fără nume. E compus din toți zmeii, zânele, balaurii și minunații eroi care m-au ținut de...

Mă-ntreb ce spală ploaia din lumea asta.. Spală oare lucruri pierdute, ani ignorați, vieți rătăcite? Spală oare ploaia omul care s-a rătăcit de sine însuși? Și dacă-l spală, se curăță el oare de tot ceea ce nu îi aparține pentru a se întoarce la cel care era? Nu știu dacă secolul este de vină, dacă viteza ne forțează să intrăm mai repede în varii evenimente, ne forțează să creștem prematur.. nu știu ce este de vină, dar știu că oamenii se pierd. Schimbarea e o constantă în știință, culmea, dar pierderea sau negarea, niciodată. Am devenit atât de conectați la informații inutile, care ne inundă zilnic din cauza adicției pe care o avem. Desigur informațiile sunt bune, atâta vreme cât cantitatea lor nu ne doboară și conținutul lor nu ne facem să ne pierdem de ceea ce suntem. Am devenit atât de conectați la ceea ce am putea fi, negând persoana care suntem. Mă întreb cât de mult spală ploaia din tot ceea ce acumulăm și de asemenea, spală ea oare ceea ce e rău, vreodată? Ploaia pare a ...

Pun sub semnul întrebării, uneori, faptul că timpul are capacitatea de a vindeca de unul singur. Ce? Răni superficiale, leziuni ușoare.. mă-ntreb de ce oare lăsăm totul în spatele lui? E simplu, știu, e-atât de simplu să nu comunici, să nu te îngrijorezi, să blochezi orice durere fără a-ți mai aminti de ea măcar, din când în când, la un pahar de vin, noaptea.. Ceea ce blocăm cu scopul de a nu reînvia vreodată, este însuși regretul care ne macină pentru momentele în care nu acționăm. Eu știu cât de ușor este să închidem ochii la ceea ce vedem în speranța că poate, doar poate că va dispărea, nu mâine, nu poimâine, dar într-o zi. Și culmea-i că atunci când îi deschidem, a dispărut, într-adevăr, dar amintirea... oh, amintirea e atât de vie. De când încerc să înțeleg din ce provine fuga oamenilor (altceva decât comoditate) mă lovesc de exemplele mele. Înțeleg mai degrabă faptul că fuga oamenilor de propriile probleme nu e nimic altceva în afara concentrării atenției pe problemele alto...

Din coastele mele răzbește o pâclă de negru, de flori ne-ncetate și fluturi pustii. Din coastele mele un demon integru taie aripi de înger și suflete vii.. Nu pot să-mi explic nebunia din coaste, e poate un val, poate un râu, poate-un sărut neaflat și nici de-nțeles, n-am ce înțelege, oricum e târziu, oricum e păcat.. Pun pielea de-o parte, mă dezbrac ușor. În fața ta sunt umbra timpului nemuritor care te roagă să m-atingi pe spate.. Doar fă-o! Și ți-e teamă, te știu. Îți tremură degetele când le-avânți în pustiu. Dar nu te speria, doar plimbă pe coaste o pană de înger, O notă de liră, un zgomot de clape și vezi ce se naște. Și ce s-a născut între coastele mele? Ce-ai produs cu nemurirea ta? O luptă povarnică... e plin de ruine! Ce-ai făcut tu, cu sufletul meu? L-ai înălțat spre steaua polară Când demonul, mort, a căzut în infern.. Dar știi ce-i acum între coastele mele? Nu-i ziua de ieri, nu-i pana de înger.. nici focul sau jindul etern. E-...

Nu știu încotro se va îndrepta ceea ce voi scrie. Știu doar că am tot evitat să o fac. M-am ferit, m-am ascuns, n-am știut ce urma să scot din unghiurile minții, dar mi-e dor să scriu. Nu știu nici dacă ar trebui să vorbesc despre anul ăsta, sau despre ce sper că va urma, despre cursul vieții.. nu mai știu nimic. Am trecut prin atât de multe stări care m-au divizat în ceea ce sunt și ceea ce ar trebui să fiu atunci când oamenilor nu le pasă. Am învățat că prin natura lui, omul este de un egoism fantastic, dar totuși, după mii de ani de evoluție, am învățat să-l controlăm. Da, așa s-ar zice.. Faptul că nu ne pasă, acum, e o alegere. Și mă întreb, uneori, de ce majoritatea alege să nu îi pese? De ce ochii se țin închiși în fața oamenilor care oferă iubire și deschiși în fața celor pe care, cu disperare, vrem să îi iubim? Sunt sigură că a existat o perioadă a istoriei în care omul a fost om; în care omul a știut să își deschidă sufletul și mintea către alți oameni, învățând valori mo...

Mă gândesc uneori la vulturi, la frumusețea lor care îi face să piară, să dispară, până în punctul în care nici nu vom mai știi că au existat. Mă gândesc uneori la oameni, la frumusețea din ei și mârșăvia cu care trăiesc uneori și sfâșie, rup, distrug ceea ce au ...distrug chiar propria ființă. Mă întreb uneori, cine-și va mai aminti de noi după ce vom dispărea? Nu mai scriu atât de des, nici nu mai am timp, nici nu mai am experiențe. Dar niciodată nu încetez să mă întreb. Încotro mă îndrept? De unde am venit, până la urmă? De ce nu schimb ce vreau să schimb și de ce nu sunt sigură de ceea ce vreau? Nu sunt prea sigură că specia noastră tolerează fericirea în adevăratul ei sens. Nu știm să iertăm. Nu știm să ne iertăm, să mergem mai departe, să ignorăm un rău fără să-l întoarcem, să o luăm pur și simplu de la capăt. Știm să ne legăm, să ne formăm o rutină, care odată întreruptă, ne fărâmă sufletul în mii de bucățele și ne umple mintea de țipete de ajutor. Plănuim tot, controlăm to...

Când mă ascund în cojile de nucă, În gânduri de alamă și pietre sparte-n doi.. Când plec să uit, și uit să mă apropii Mă simt ca zorii zilei printre ploi... și uit de cer, de mare, de-orizonturi, uit că norii-s cenușii și reci. Uit de copaci, de verde și de vânturi, de frunze moarte, melci și fântânci seci. O pâclă albă mă orbește și mă încearcă gânduri de demult. Un viscol trist și-o iarnă mă îngheață, mă lasă surdă, când tu ești mut. Și mă întreb plină de gheață: cine sunt eu atunci când sunt cu mine? și-mi amintesc, cu vise și miros de dimineață că sunt tot eu, dar ce-aș fi fără tine?