Bianca P.

Pentru că m-am obişnuit să scriu, am încetat pentru o perioadă să mai înţeleg contactul cu realitatea la adevăratul său nivel. Aşa că m-am închis. Continuând să scriu, am călătorit prin Infern cu Dante, am mâncat madlenele lui Proust şi am învăţat să iubesc caii micuţului Hans, datorită lui Freud. Am pictat un vis al lui Monet într-o sonată a lui Beethoven şi  am numărat stelele din noaptea lui Van Gogh.. Picasso mi-a oferit un contur al umbrelor în copilările şi Spinoza, alături de Kant m-au învăţat contrastele eticii. Continuând să scriu, mica mea lume a devenit mare, atât de mare încât nu o mai cuprind în palmă sub nicio formă, nici măcar atunci când pare că se mai contractă. Nu o mai cuprind nici cu ochii, nici cu buzele... E mare. E mare pentru că a crescut odată cu mine. Şi îmi ştie secretele, îmi ştie eşecurile, îmi ştie cele mai nenorocite întâmplări pe care eu, le-am uitat. Ştie că nu am dat importanţă uneori, ştie ca sunt dezordonată în gânduri când încep să n...

Nu mă dau în vânt după jocurile de noroc, dar daca Timpul, după câteva beri şi discuţii tumultoase ar juca ruleta rusească cu mine, nu ştiu cine ar câştiga. Obişnuiam să îmi imaginez teroarea din privirea unui posibil muritor – jucător al acestui joc în care totul , reprezintă starea anostă, constantă pe care obişnuiai să o trăieşti şi până atunci, iar nimicul este necunoscutul negru al cărui haos nu poate fi perceput de nimeni, nicicând. Ce înseamnă a-ţi asuma orice faptă? Înseamnă însăşi asumarea morţii pe care o ţii cu degetele spre tâmple? Dar dacă veşnicia morţii îţi permite să gândeşti? Cine îşi poate asuma regretul? Şi zgomotul sângelui colotind în interiorul tău fad... cine şi-l asumă? Cine îşi asumă starea de nevroză care începe uşor să se implanteze în colţul tău cel mai de temut; starea de furie care îţi bruiază vederea oricum prăfuită de mizeriile gândurilor pe de-o parte de laşitate, pe de-o parte de spaimă; starea de durere pe care o resimţi în piept cu fie...

" Şi am intrat în casă şi n-am vrut să mai plec. Din vinul poeziei beam până la înec. Dar nu ştiu cum azi vinul a devenit salciu. Sătul de mine însumi, un altul vreau să fiu!  "

Cine aude acustica scoicilor ascunse pe ţărm? Am alergat desculţă spre valuri şi m-am izbit de un refuz. Era calmă marea în noiembrie, dar avea un aer rece, murdar. Am căzut prima oară pe genunchi; am căzut a doua oară pe gânduri. Nu era nici soare, nici nisip moale şi nici măcar standurile de hot-dog nu mai erau deschise. A săgetat gerul orice urmă de umanitate, iar eu m-am uitat aici, pe mal, într-un pahar ce capturează marea şi un amalgam de întrebări. Şi strâng necugetat în pumn nisip amestecat cu resturi tăioase de scoici şi alge flegmatice tocmai din cele mai adânci necunoscuturi. Mă tai. Mă doare dar, cumva, mă eliberează de orice tensiune pe care am acumulat-o de la apariţia primului zâmbet al răsăritului. M-aş scufunda... m-aş scufunda atât de adânc în mare, încât lumea din care vin ar părea departe, ar părea un ţel de neatins care necesită atât de mult drum străbătut şi atât de multă forţă pe care, atunci când închid ochii, ştiu că nu o mai am. Dar e frig. E un frig tă...

Decembrie alb, la răsărit de soare, îmi face plăcere să te ştiu aici în fiecare dimineaţă rece. Flori  de gheaţă pe geamuri, răsfirate printre instalaţiile psihedelic colorate şi aburi de alcool din vinul puternic fiert, adânc impregnaţi în nas. Oameni de zăpadă cu morcovi degeraţi in loc de nas pe fiecare parcelă plină de zăpadă. E alb oraşul, e alb şi zgomotul din acest alb hipoclorit îmi bruiază mintea spre cele mai frumoase gânduri. Nu mai ştiu ce este frigul nici în cele mai adânci catacombe lipsite de lumină; nu mai cunosc singurătatea... oraşul e nebun şi plin de culori pe care parcă nu le disting niciodată în acelaşi fel. Colinde, tradiţii care ne oferă şansa reînvierii trecutul măcar pentru un sezon, măcar pentru o noapte în care orice legendă, orice sâmbure de adevăr sau orice mit întins de-a lungul anilor prind viaţă şi dau naştere celei mai frumoase melodii cântate printre aburi de alcool, nămeţi grei şi fum de lumânări recent stinse – Crăciunul . În colţ îşi varsă ...

Sunt nopţi pe care nu am ştiut să le dorm. Uneori de agonie, uneori de extaz, uneori din simplul motiv de a păstra iubirea nopţii.  Sunt felinare a căror lumină a ghidat atât de mult din paşii mei. Uneori făcuţi din agonie, uneori din extaz, uneori din simplul motiv de a simţi iubirea nopţii. Sunt margini de râuri la care am stat, aruncând ore în şir cu pietre în depărtare. Uneori din agonie, uneori din extaz, uneori pentru a amplifica zgomotele din iubirea nopţii.  Sunt cărţi cu pagini îngălbenite de mâinile mele mici şi de Timp, pe care le răsfoiam adesea şi ştiţi... uneori din agonie, uneori din extaz, uneori pentru a mă armoniza cu iubirea nopţii.  Sunt cântece ale căror versuri obişnuiam să le fredonez vara de la pervazul geamului pentru că adesea cădeam în agonie, în extaz sau mă vrăjea iubirea nopţii. Sunt mormane de flori pe care le-am cules fără să percep altceva în afară de siluetele lor în bătaia lunii. Şi o făceam uneori din agonie, uneori din exta...

Nu cred că am ţinut vreodată cont de trecerea subită a Timpului până când m-am trezit singură, întrebându-mă ce caut aici, dacă ieri... eram acolo. Undeva, la colţul camerei în care Timpul obişnuia să îşi facă veacul, o fetiţă băieţoasă dansa vesel pe tonuri ritmate ale ploii. Din liniştea care săgeta orice minte zbuciumată, mica fetiţă cu părul înfoiat şi haine de culori nebune, s-a ridicat până spre cele mai înalte culmi. În raport cu Timpul trecut, tot ceea ce vede pare atât de mic, încât nici măcar ea nu mai poate distinge propria-i viaţă cu detaliile de ansamblu; în raport cu frigul de afară şi clădirile infinite, cu oamenii grăbiţi şi cu stereotipiile de rigoare, ea este tot aceeaşi fetiţă speriată dar poate doar cu câţiva centimetri  în plus şi câteva amintiri în minus. Camera pare uneori mai tristă ca niciodată, privind înapoi spre ea. Nu e goală, ci întocmai, umplută cu atât de multe judecăţi şi controverse, adevăruri, minciuni, despărţiri, revederi, ciocolată, jucăr...