Bianca P.

Gândindu-mă la aparenţe mi-am dat seama că aparent par a fi ceea ce niciodată nu am fost.  Gândindu-mă la aparenţe mi-am dat seama că e dreptul meu să văd că verdele e roşu; că roşul e albastru sau că albastrul este mov. Dar totuşi.. prinsă într-un cerc vicios, mi-am dat seama că e dreptul meu să percep cum se cuvine realitatea.. Gândindu-mă la aparenţe mi-am dat seama că nu vorbesc de timp, nu vorbesc de ani, nu vorbesc de zile şi nu vorbesc de luni – ci vorbesc despre modul în care percepem tot ceea ce ne înconjoară; despre modul în care ne descotorosim de oameni, de cărţi, de orice lucru. Aparenţele sunt iluzii născute din ură, din invidie, din incapacitatea de a înţelege, din dorinţa de a fi câine... din neputinţa de a fi om. Toţi percepem realitatea diferit şi vorbind de ea, raportând-o la o simplă definiţie, nu facem decât să dăm startul unei catalogări infantile şi mizerabile. Realitatea este că există oameni buni şi oameni răi? Realitatea este că există soare şi ...

Ştii, viaţa-i plină de oportunităţi care se întind de la un simplu film recomandat de un amic acum câteva seri până la o călătorie pe care nu ţi-ai fi putut-o permite niciodată; până la ocean, până dincolo de ocean; adânc ascunse-n mare sau plutind rapid prin izvoarele de munte; adânc ascunse în dune de nisip şi înapoi acasă.. De câte ori ţi-ai spus că ceea ce faci nu este bine şi cât de mult din tine ai putut corecta? Cât din tot ceea ce îţi displace ai putut ascunde şi dacă ai ascuns, atunci, de ce? Ştii că îţi vorbeam despre libertate – noţiune care implică existenţa societăţii, ceea ce pare absurd.. adică libertatea ta depinde de alţii. Fără existenţa lor, n-ai putea niciodată înţelege ce înseamnă să fi liber, căci n-ai cunoaşte niciodată durerea care te roade când eşti legat de lanţuri. Dar dacă eşti liber, atunci de ce să te ascunzi? Societatea îţi spune : NU! Este greşit! Este greşit să porţi bocanci vara; să te documentezi în legătură cu alte religii; să nu saluţi când si...

Îmi amintesc de pick-up-ul vechi în faţa căruia adormeam ascultând poveştile lui Ion Creangă. Astăzi l-am ascultat pe Kafka, pe laptop. Nu sunt sigură de trecerea timpului, dar nici nu-l pierd gândindu-mă la el. Ceea ce mi se pare interesant, însă, e modul de transformare al fiecărui om; faptul că ieri îl înţelegeam pe Creangă şi faptul că azi mă regăsesc în Kafka . Este total abisal modul în care percepe fiecare dintre noi realitatea. E abisal copilul din tine; spaima dintr-o zi precedentă sau fericirea pe care o resimţi uneori, poate în cele mai nepotrivite momente. Tot ceea ce ţi-e imposibil să percepi doar printr-o simplă întrebare contribuie la tot ceea ce ochiul tău vede dintr-o simplă clipire. "Metamorfoză" m-a făcut să înţeleg capacitatea cu care tu, acelaşi tu, poti cu uşurinţă deveni un altul prins în aceleaşi vechi obiceiuri şi percepţii. Mă face să mă gândesc că oricât de mult greşim, avem dreptul şi capacitatea de a o lua de la capăt. Nu avem cu toate a...

Doruri – sunet gol pe dinăuntru, Tristă valmă-a unei veri ce îşi cântă drag trecutul.. Linişte – republici mute, Mici deşerturi cu nisip care stau satisfăcute, risipindu-se sub lună Cu o urmă de răbdare sau un ţipăt ce răsună, Sau cu ploi neanunţate şi cu nopţi înfrigurate.. Doruri – sunet mut închis în sticlă, Şi trecut de amintire.. Sunet prins într-o văpaie care naşte o făclie, Sunet care prinde gânduri, prinde versuri, prinde rânduri, Prinde-n palma lui uriaşă vieţi silite să trăiască. ... Doruri – sunet şters din reverie, Care-şi plânge melodia doar când vântul rece adie sau când soarele se naşte. Sunet vechi şi ascuţit care naşte demoni sumbri Sub înaltul asfinţit care ştie unde umbli...

Din tot ceea ce ochiul tău cuprinde când se uită în zare cât de mult înseamnă munte? Cât de mare înseamnă mare? Nu am crezut în puterea eşecului o bună perioadă de timp. Nu am crezut că eşecul te împinge spre ceea ce doar pari a fi... niciodată nu am crezut că eşecul nu face decât să te ocolească de... tine. Cred că greşeala cea mai mare a oamenilor este scopul. Când scopul este stabilit, eşecul deja se duce la linia de start fiind pregătit de maraton . Problema nu este aspiraţia în sine, ci modul în care aspirăm spre ceva anume şi cantitatea. Un scop poate dizolva o viaţă întreagă, pe când stabilirea mai multor scopuri, mai multor soluţii şi puncte de plecare poate avea ca finalitate succesul. Când mi-am stabilit scopul, nu eram altceva decat un om mic cu planuri mărunte, bun doar la pus gândurile pe hârtie. Pentru că nu îmi plăcea matematica, mi-am forţat paşii spre literatură. Nu regret asta, dar regret modul în care am făcut-o. Stabilindu-mi scopul de mică, a ajuns o obişnuin...

Ştii de ce suntem primitivi? Pentru că tot ceea ce ne place este să descoperim necunoscutul, şi nu vorbesc de lucruri simple dar revoluţionare, precum roata sau focul – vorbesc de univers , vorbesc de istorie. De ce Platon a putut găsi atât iubirea cât şi fericirea platonică? Intangibilul, necunoscutul dar cu toate astea autocunoaşterea de sine generează fericire. Ignoranţa nu e o greşeală, ignoranţa este doar o fericire, al cărei păcat nu ştim să îl trăim. Ştii? Nu ştii cine eşti, dar totuşi ştii că pământul nu e plat; că luna e un satelit natural; că galaxia noastră nu e singura din lume; că relativitatea e de fapt tot ceea ce vezi în jur; că pentru bani ajungi sclav; că pentru fericire ai putea şi să omori; că fluturii trăiesc o zi; că eşti corupt; că ai citit biblioteci întregi; că ai călătorit atât de departe... dar unde-i casa? Cine eşti? Ştii de ce suntem primitivi? Nu pentru că încă nu am colonizat toate galaxiile; nu pentru că nu facem cancerul să dispară din Europa, prec...

Nu cred că îmi amintesc cu exactitate ultima noapte dormită total, ultimul vis în care toate păreau a se lega într-un mediu calm, cicatrizând uşor realitatea, dar cu siguranţă îmi amintesc de ultimul vis... cu tine . Îmi amintesc drumul spre autogară; casa de lângă lac; marea; gustul cafelei; ultimul somn adânc; cireşele de azi dimineaţă; tricoul tău de acum mai bine de trei săptămâni... îmi aduc aminte atât de multe detalii, dar totuşi pare că uit ceea ce e esenţial uneori. Nu-mi amintesc de ultima plimbare prin pădure în care să-mi reflect fiecare gând pe copaci. Îţi spun, nu-mi amintesc uneori că nu e bine să ţip, să strig, să consum fiecare parte din mine. Uneori uit să tac, uneori uit să vorbesc. De cele mai multe ori îmi uit raţiunea în casa de lângă lac iar calmul, prins într-un tren, spre mare. Îmi uit nopţile în muzică, iar muzica în minte. Nu dau importanţă blocurilor gri şi mai mult ca sigur ignor căldura infectă a soarelui, fără de care, inevitabil, nu aş mai trăi. Nu ...