Bianca P.

Să lăsăm lucrurile să curgă.. Am lăsat fiecare picătură din mine să curgă cu o viteză care întrece lumina, care întrece gândul dar care n-ar putea întrece vreodată iubirea lui, iubirea noastră. Sunt golită de cele mai adânci bucăți ale mele; sunt cu combustibilul la pământ și cu motorul mort. Sunt palidă și lipsită de vlagă precum un bolnav incurabil dar cu o strălucire puternică în ochi, cu o strălucire inumană.. Astăzi îți scriu despre el.. Sunt tare temătoare căci nu știu nici măcar ce vreau să îți spun. Umplu paginile cu trupul lui, cu ochii lui care mă privesc atât de adânc și mă dezbracă de mine însămi. Îți umplu paginile cu cel mai frumos zâmbet pe care l-am întâlnit și cea mai puternică îmbățișare, care mi-a făcut oasele praf – praf alb care acum cade încet printr-o clepsidră..              Să lăsăm lucrurile să curgă.. Aș vrea să dau vina pe Timp. Am dat vina pe el întotdeauna și tot la el m-am întors să mă vindece...

( Funkadelic - Maggot Brain în fundal) I „Cred că mi se face frică..” – îmi spuse ea cu ochii închiși – “ Nu mă pot uita la tine.. ”.              Era foarte mare distanța dintre noi doi. Sufletul fugea din coaste să o găsească iar ea fugea pe după gânduri, cât mai departe de mine. “Dă-ți voie să mă vezi!” – i-am spus în timp ce-i atingeam părul. Cât era de moale și de parfumat. Îmi cădeau onduleurile pe degete și mă jucam cu ele în timp ce ea mă privea sperioasă. Nu m-aș fi uitat la ea, aș fi lăsat-o să mă vadă o viață așa cum mă vedea atunci, însă mi-am ridicat privirea și iarăși am pierdut-o. Râdea mult, la glume lipsite de haz, probabil din teamă și emoție. Eu o priveam. Aveam rotogoale de gânduri în minte și-n același timp eram gol.. Gol pentru că ea avea să mă umple. Magia asta care s-a frânt asupra noastră s-a produs atât de brusc, încât n-am apucat nici să clipesc și să-mi dau seama ce se întâmplă cu mine....

( Buckethead – Padmasana în fundal) -Prolog- Cel mai mare defect al ei este că nu a fost a mea. Am numărat câte zile sunt de când nu mai vorbim. Ce absurd! Mă simt gol – ca și când de când nu mai vorbim, ea a plecat cu tot cu vorbe, cu tot cu trup, cu tot cu viață. Aș fi vrut să cred în îngeri – să aprind o lumânare și să mă-ncălzească la fel cum o făcea pielea ei...când mă atingea și-mi răscolea simțurile cu o ușurare de nedescris, cu un foc de nestins și cu o durere tăioasă. Aș fi vrut să cred în îngeri, să-mi spună ei de ce mi-au dat-o dacă nu pot să o am, să-mi spună ei ce scop este în chin și în tristețe.. Eram la marginea mării. Era noiembrie. Nu știu cum, dar era peste tot. Uitându-mă la mare, îi vedeam ochii umezi și-mi aminteam de noaptea aceea, prima noapte când... Îmi rămăsese mirosul ei adânc impregnat în cămașa la care nu mă mai puteam uita, pe care nu o mai puteam atinge – era o ruină a noastră care conținea iubirea vie. Iubire vie într-o ruină – căci...

Sunt uimită de importanța educației, în special în societatea contemporană, dar de două ori mai uimită de incapacitatea ei de control asupra iubirii.  Mi-am dorit de atât de multe ori să înțeleg sufletul omului păgân, needucat și simplu – al omului neanderthalian care nu a fost niciodată educat, dar cert este că niciun suflet nu poate fi înțeles în deplinătate decât de sufletul oglindă. Îmi dau seama, în fine, de cel mai important motiv pentru care am ales psihologia: arta de a simți. Dincolo de tot ceea ce promoveaza mass-media legat de psihologie, chiar și literatura de specialitate, pentru mine, ea este arta de a simți. M-am gândit foarte mult la ideile de transfer și contratransfer. M-am gândit mult la capacitatea nemărginită care locuiește în interiorul nostru, de a simți – a ne simți pe noi și a-i simți pe ceilalți. Suntem un izvor de ajutor, de iubire si conexiuni atât de puternice încât cuvintele sunt cel puțin lipsite de sens aici. Avem abilitatea de a ne conecta la u...

Până acum ceva timp, îmi era aproape imposibil să mă proiectez în viitor. Nu în sensul de – nu am niciun viitor, ci în ideea că atât de multe se schimbă încât nici propria-mi imagine despre sine nu ar putea fi statică. ..și toate până într-o zi în care m-am văzut uitându-mă la mare, de pe terasa casei mele, unde ascult la infinit Dean Martin. Nu sunt tocmai genul de persoană uluitor de optimistă și tare greu îmi este uneori să văd binele chiar și unde el există, dar încep să mă întreb dacă nu cumva optimismul, precum fericirea, sunt două minunății din sufletul nostru care așteaptă să fie băgate în seamă chiar și fără un motiv aparent. Am început să ascult în fiecare dimineață o melodie pe care o iubesc – atunci când fac omleta, atunci când tai feliile de avocado sau atunci când mă uit, cu cana de ceai în mână, pe geam. Am început să dansez, fără un motiv aparent, deci, fără muzică – atunci când scot rufele din mașina de spălat sau printre paginile cărților de psihoterapie. Am în...

Cred că cel mai mare noroc al meu a fost să pot crește într-o lume a lui Peter Pan, a piticilor și zânelor. Mi-a dat voie să fiu tot ceea ce îmi doream și nici măcar nu trebuia să închid ochii. Fie mă trezeam Alice în Țara Minunilor, fie mă găseam prinsă în lupte cu zmei.. oricum ar fi fost, crescând, am fost atât de multe personaje încât personajul Bianca a avut timp să se creeze în cel mai minunat mod. Tot timpul am crezut în magie, deși o parte din mine știa că Moș Crăciun e tata și iepurașul de Paște, mama. Magia totuși n-a murit. De fiecare dată când citesc basme, de fiecare dată când revăd animații, e ca și când aș fi Fetița cu chibrituri. Mica flamă are cea mai mare forță – forța de a mă trimite acolo unde doar oamenii magici pot ajunge. Mi-a plăcut atât de mult povestea din spatele lui Peter Pan, încât am decis că pot avea și eu așa-numitul Neverland, doar că locul meu e pur și simplu fără nume. E compus din toți zmeii, zânele, balaurii și minunații eroi care m-au ținut de...

Mă-ntreb ce spală ploaia din lumea asta.. Spală oare lucruri pierdute, ani ignorați, vieți rătăcite? Spală oare ploaia omul care s-a rătăcit de sine însuși? Și dacă-l spală, se curăță el oare de tot ceea ce nu îi aparține pentru a se întoarce la cel care era? Nu știu dacă secolul este de vină, dacă viteza ne forțează să intrăm mai repede în varii evenimente, ne forțează să creștem prematur.. nu știu ce este de vină, dar știu că oamenii se pierd. Schimbarea e o constantă în știință, culmea, dar pierderea sau negarea, niciodată. Am devenit atât de conectați la informații inutile, care ne inundă zilnic din cauza adicției pe care o avem. Desigur informațiile sunt bune, atâta vreme cât cantitatea lor nu ne doboară și conținutul lor nu ne facem să ne pierdem de ceea ce suntem. Am devenit atât de conectați la ceea ce am putea fi, negând persoana care suntem. Mă întreb cât de mult spală ploaia din tot ceea ce acumulăm și de asemenea, spală ea oare ceea ce e rău, vreodată? Ploaia pare a ...