Bianca P.

În intimitatea nopții degetele tale par mai catifelate, simțurile mele devin mai ascuțite. Dintr-o dată mă îmbrac în liniște. În intimitatea nopții, atunci când îți ating gâtul, îmi vorbești cu o privire care luminează doar golul dintre noi doi, atât de mic încât un ac cu siguranță-l poate umple, atât de gol încât o haină n-ar fi de ajuns să îl îmbrace. Mi-e sufletul cât luna atunci când noaptea minții tale mă ocrotește, atunci când noaptea minții tale se îmbrățișează cu tot întunericul meu. Mi-e sufletul cât luna atunci când dintr-o singură persoană mă prefac în trei, să-ți pot atinge sufletul și buzele și coastele – toate-n unison. Mi-e sufletul o noapte și iată ce liniște e între noi. Atât de liniște încât tot ce-nseamnă zgomot n-ar putea să o alunge, atât de amplă încât niciun volum n-ar putea să o doboare. Tu, du-mă dincolo de noapte. Du-mă dincolo de vorbe. Du-mă acolo unde ești. Cât să te mai caut? Mi-e sufletul noapte atunci când strig către pustiu; mi-e corpul tot un pumn d...

Despre mine nu știu multe. Am învățat despre mine din cărțile lui Victor Hugo, din poemele lui Pușkin și din filmele fraților Coen. Am învățat despre mine că prefer să-mi dai cearșaful la o parte de pe trup, în toiul dimineții, sau să-mi răvășești părul cu degetele. Am învățat despre mine că pot fi clișeu la fel de bine precum aș putea fi o întâmplare nemaiuzită; că pot fi abandon în aceeași măsură în care îmi permit să fiu echilibru și stabilitate. Am învățat despre mine că știu să stau – tu nu îmi da motive să plec. Am învățat că pașii mei nu sunt ușori, dimineața; că sunt împiedicată și sub nicio formă nu pot face cafele bune. Am învățat despre mine că pot trăi cu grație și mă pot înconjura de rafinament în aceeași măsură în care apreciez zgomotele ploii care cade peste umeri, atunci când sunt singură. Mi-am învățat gesturile, mi-am descoperit obloanele de amintiri și am devenit una cu mine. Iar eu sunt nimic mai mult decât un simplu om cu zâmbetul în ploaie, cu zâmbetul în soare, ...

Miros de tei, de ploaie plină de praf și căldură.. Miros de mare din paharul de pe noptieră și de nori bătuți de vântul care.... Am dormit mult, atât de mult pe cât aveam nevoie după șirul de nopți calde, nedormite. Îmi era cald, îmi era plin corpul de tensiune, plină mintea de gânduri și pline nopțile de întrebări. Când m-am trezit, într-un final, mi-am dat seama că muzica pe care dansam se oprise. S-a oprit muzica dansului meu și mi-a spus, șoptit, o voce, că nu-i nimic altceva decât începutul. Ah.. dulci nopți de vară, care te rup în două bucăți egale – una întoarsă spre tot ce a fost și una vârâtă spre tot ce va fi. Mi-am împins chipul atât de adânc între perne, ca și când căldura sufocantă din jur nu ar fi fost de ajuns, ca și când ziua de mâine n-ar fi venit decât după multe, multe luni de așteptare, ca și când... realitatea nu era nimic altceva decât o pătură pe care, mototolită, am lăsat-o să stea lângă pat. Am simțit mirosul parfumului de acum câteva seri, atunci când, gr...

Să lăsăm lucrurile să curgă.. Am lăsat fiecare picătură din mine să curgă cu o viteză care întrece lumina, care întrece gândul dar care n-ar putea întrece vreodată iubirea lui, iubirea noastră. Sunt golită de cele mai adânci bucăți ale mele; sunt cu combustibilul la pământ și cu motorul mort. Sunt palidă și lipsită de vlagă precum un bolnav incurabil dar cu o strălucire puternică în ochi, cu o strălucire inumană.. Astăzi îți scriu despre el.. Sunt tare temătoare căci nu știu nici măcar ce vreau să îți spun. Umplu paginile cu trupul lui, cu ochii lui care mă privesc atât de adânc și mă dezbracă de mine însămi. Îți umplu paginile cu cel mai frumos zâmbet pe care l-am întâlnit și cea mai puternică îmbățișare, care mi-a făcut oasele praf – praf alb care acum cade încet printr-o clepsidră..              Să lăsăm lucrurile să curgă.. Aș vrea să dau vina pe Timp. Am dat vina pe el întotdeauna și tot la el m-am întors să mă vindece...

( Funkadelic - Maggot Brain în fundal) I „Cred că mi se face frică..” – îmi spuse ea cu ochii închiși – “ Nu mă pot uita la tine.. ”.              Era foarte mare distanța dintre noi doi. Sufletul fugea din coaste să o găsească iar ea fugea pe după gânduri, cât mai departe de mine. “Dă-ți voie să mă vezi!” – i-am spus în timp ce-i atingeam părul. Cât era de moale și de parfumat. Îmi cădeau onduleurile pe degete și mă jucam cu ele în timp ce ea mă privea sperioasă. Nu m-aș fi uitat la ea, aș fi lăsat-o să mă vadă o viață așa cum mă vedea atunci, însă mi-am ridicat privirea și iarăși am pierdut-o. Râdea mult, la glume lipsite de haz, probabil din teamă și emoție. Eu o priveam. Aveam rotogoale de gânduri în minte și-n același timp eram gol.. Gol pentru că ea avea să mă umple. Magia asta care s-a frânt asupra noastră s-a produs atât de brusc, încât n-am apucat nici să clipesc și să-mi dau seama ce se întâmplă cu mine....

( Buckethead – Padmasana în fundal) -Prolog- Cel mai mare defect al ei este că nu a fost a mea. Am numărat câte zile sunt de când nu mai vorbim. Ce absurd! Mă simt gol – ca și când de când nu mai vorbim, ea a plecat cu tot cu vorbe, cu tot cu trup, cu tot cu viață. Aș fi vrut să cred în îngeri – să aprind o lumânare și să mă-ncălzească la fel cum o făcea pielea ei...când mă atingea și-mi răscolea simțurile cu o ușurare de nedescris, cu un foc de nestins și cu o durere tăioasă. Aș fi vrut să cred în îngeri, să-mi spună ei de ce mi-au dat-o dacă nu pot să o am, să-mi spună ei ce scop este în chin și în tristețe.. Eram la marginea mării. Era noiembrie. Nu știu cum, dar era peste tot. Uitându-mă la mare, îi vedeam ochii umezi și-mi aminteam de noaptea aceea, prima noapte când... Îmi rămăsese mirosul ei adânc impregnat în cămașa la care nu mă mai puteam uita, pe care nu o mai puteam atinge – era o ruină a noastră care conținea iubirea vie. Iubire vie într-o ruină – căci...

Sunt uimită de importanța educației, în special în societatea contemporană, dar de două ori mai uimită de incapacitatea ei de control asupra iubirii.  Mi-am dorit de atât de multe ori să înțeleg sufletul omului păgân, needucat și simplu – al omului neanderthalian care nu a fost niciodată educat, dar cert este că niciun suflet nu poate fi înțeles în deplinătate decât de sufletul oglindă. Îmi dau seama, în fine, de cel mai important motiv pentru care am ales psihologia: arta de a simți. Dincolo de tot ceea ce promoveaza mass-media legat de psihologie, chiar și literatura de specialitate, pentru mine, ea este arta de a simți. M-am gândit foarte mult la ideile de transfer și contratransfer. M-am gândit mult la capacitatea nemărginită care locuiește în interiorul nostru, de a simți – a ne simți pe noi și a-i simți pe ceilalți. Suntem un izvor de ajutor, de iubire si conexiuni atât de puternice încât cuvintele sunt cel puțin lipsite de sens aici. Avem abilitatea de a ne conecta la u...