Bianca P.

Cand nimeni nu întreabă, nu se-ntreabă, nu se uită, nu uită. Când nimeni nu vede.  Atunci când dinspre mare vin valuri sărate şi picioarele stau fricoase pe nisip. Când se crapă cerul de dimineaţă şi zorii miros a cafea şi a nostalgie; când pozele se învechesc în ramă şi îngălbenesc cu ură feţele acum ridate; când păsările cântă de obicei dimineaţa iar dacă se opresc... ei bine, atunci ştii prea bine că frigul trebuie să vină şi să aducă cu el un cadou, un brad, un fulg, un vin fiert cu scorţişoară în cel mai îndepărtat bar de care nu te-ai plictisit încă şi o carte ale cărei pagini le-ai răsfoit până când le-ai transformat într-un alb murdar. Atunci când dormi şi capul îţi e greu de gânduri, dar taci. Atunci ştii că vrei acasă. Când colinzi pe drumuri şi şosele infinite ale căror benzi sunt acoperite de noapte; când baţi acelaşi asfalt pavat de paşi; când muzica din căşti devine singura voce auzită şi când adrenalina îţi scade subit din vene - atunci e vremea în care vrei acasă...

Dintr-o întmplare am ajuns să scriu, dar dintr-o serie de nebunii consecutive, am ajuns să realizez că scrisul... mi-a devenit aer în momentele sufocante. Sunt seri în care tot ce vreau să fac este să dau play unui film al lui Woody şi să inspir aerul rece care intră pe geam. Sfârşesc în schimb, aici. Aici – este ceea ce unii numesc jurnal, alţii numesc intimitate iar cei mai mulţi se rezumă la catacombele minţii. Dar toate aceste tenebre, nopţi târzii şi melodii infinite, adunate într-o foaie A4 sunt viaţa mea, pe care nu am încrederea necesară să o povestesc nimănui la o cană de ceai într-o zi ploioasă, dar pe care aş vrea uneori să o smulg din mine şi să-i fac să înţeleagă sau pe care aş vrea să o cunoască, fără să o judece. Dar nu pot, şi astfel, scrisul mi-a devenit un fel de inamico-prieten, al cărui scop uneori demonic, alteori cathartic este să stoarcă din trăirile mele şi cel mai mic adevăr... astfel, ajungând în faţa voastră mai devreme sau mai târziu o victimă în oper...

de   Mihai Beniuc Mâhnirile se lasă pe sufletul meu iar Ca negura de toamnă pe câmpul solitar. Grăbit s-adună stoluri şi pleacă undeva. Mă doare vara stinsă şi amintirea ta. Fără folos tăria înnourată plânge, Încheagă asfinţitul băltoaca lui de sânge Şi ca o zdreanţă udă pe lume cade seara Prin ceaţă munţii gârbovi abia-şi mai duc povara ... La ce bordei cu geamuri aprinse-n beznă, roşii Voi bate când a ploaie se vor porni cocoşii? Mi-i dor să stau la masă sub lampa cu petrol, S-ascult cum plânge ploaia cu glasul ei domol, Să răsfoiesc alene o carte şi să-mi pară Odaia ţărănească prin fumul de ţigară Visatul cuib de calde şi blânde fericiri – Porneşte lin vioara tristeţii-n amintiri. Şcolarule, ţii minte? Caietul de latină Era-nsemnat pe margini cu versuri ce suspină Şi înflorea departe un dulce pui de om. Dar alţii scuturară copt rodul scump din pom. Pe urmă alte unde s-au scurs pe matca vremii. Am poposit odată la marginea poemii Ş...

Dimineaţa minţii mele e-nvelită în crini de piatră. De la nord până spre ape, până-n sud, în depărtare, bate vântul turmentat de-agonia minţii tale. Crapă pietrele sub ochii zeilor ocrotitori. Cântă trist un barman singur la o liră-n întuneric şi din spaima nopţii triste apari tu întrebător. Însoţit de melodie, şi mirat, cu paşi grăbiţi, înspre camera pustie te îndrepţi cu-un aer trist. Uşa pare larg deschisă, dar când o atingi, pricepi. E un fel de lume tristă şi pictată pe o pânză. Lângă vinul sec dispare orice urmă de intrare... Dar auzi o melodie şi ghidat alergi spre ea, iar cu paşii mari, se pare, c-ai ajuns în faţa sa şi-ai văzut ce se petrece într-un colţ întunecat al bodegii asuprite de un barman viu, dar fad. Şi în agonia minţii cauţi drumuri spre lumină, însoţit de rapsodia tristei lire ce se-clină spre umila dimineaţă. Pe o pernă te trezeşti şi cu mâinile-amorţite desluşeşti un vis al nopţii care pare pe sfârşite. Mă bruschezi în întunericul draperiilor ...

Un sunet vag se distinge de la radio. Se crapă cerul în zori... e dimineaţă din nou. Pe fugă, trag pe mine câteva haine şi îmi perii părul în timp ce adun firele căzute pe podea. E oarecum linişte, dar se-ntrerupe brusc de sunetul maşinilor în goană şi ţipetele ţâncilor în drum spre şcoală. M-am trezit pe jumătate speriată şi pe jumătate rece . E frig acum noaptea, şi corpul îmi îngheaţă pe alocuri, dar îmi place. E genul de răceală dulce, pe drumul scurt spre iarnă, care miroase proaspăt şi aduce fiori pe şira spinării în mijlocul unui gând oarecum furios. În timp ce-mi trag jacheta de toamnă târzie pe mine, alerg pe scări spre un taxiu... dar nu e nimeni în parcare. În afara forfotei maşinilor şi frunzelor maro, doar ţâncii mai colindă pe poteci. Eşarfa nu vrea să stea în niciun loc, iar parfumul se împrăştie peste tot prin jur. În faţa mea – un cuplu se ceartă. Par a fi minciuni, câteva răspunsuri vagi şi două-trei adevăruri împrăştiate între ei doi. Câteva raze se strecoară p...

Uneori noaptea rupe din zi. Muşcă atât de puternic încât ziua sângerează la apus.. Văd stoluri întregi grăbite organizat spre altă parte a soarelui. Nu sunt haotice, ci mai degrabă dau impresia unui maraton plin de gânduri, de melancolie..de un strop de iubire care se îneacă în sângele cerului pustiu. Pictez pe alocuri cu pensula lui Van Gogh un vis din Balada lui Porumbescu. Cehov scrie Livada cu vişini de undeva din spatele unui nor grăsan; Pascal crează noi teorii aruncând cu fulgere iar Orfeu manevrează marionete în acorduri de vioară. Din Infern, Dante urcă cu Vergiliu lăsând damnaţii în urma lor. În drumul spre Paradis, Purgatoriul închide porţile şi dă startul unui joc metodic.  Şah ! – şi aici cerul se opreşte din scâncetul însângerat. Stolurile se închid în mica porţiune de soare ducând cu ele pătura de vară târzie. E toamnă, e toamnă de ceva vreme şi mica piesă dintre nori e pe sfârşite. Regele e totuşi salvat. Pionii cu suliţele la înaintare se sacrifică şi mor, ...

În paralel cu strada pe care circulă Ei, este un drum deraiat al realului infantil creat la suprapreţ, de cei ce nu-nţeleg. Drumul, este calea mea. Eu merg pe partea ciudată a străzii ... merg pe ansamblul ideilor explicite, pe cultură, pe muncă, pe ceea ce vreau de la mine, şi într-un final, pe ceea ce mă aştept ca lumea să îmi dea. Dar lumea nu îmi dă nimic. E un fel de mizerie tributară, care se dilată cât vezi cu ochii – în frig, în căldură, în vânt.. Suntem sclavi, e drept – sclavii sclavilor care ne-au făcut sclavi, dar care totuşi lucrează pe plantaţiile altora, căci este cauză – efect . Un ciclu nenorocit al sclaviei şi al lanţurilor; al încercării de a mai mânca o pâine, sau al încercării de a cumpăra un iPhone. Sclavi tehnologizaţi, bătuţi, legaţi, conformaţi la ceea ce realitatea, oricare ar fi ea, oferă pe o tavă jegoasă, într-un sictir infantil. Şi ne mulţumim să ne îngropăm în materialisme cretine omorând ceea ce de fapt contează. Dar, spune, pentru Tine, ce contea...