Bianca P.

Era aproape de amiază când maşina a oprit în faţa blocului. Nu mă puteam gândi decât la căldura monstruoasă pe care o resimţeam adânc în măduva oaselor şi-mi crea un soi de ameţeală... rece. Era gol, şi golul din atmosferă cu golul din mine m-au aşezat pe bancă şi m-au întrebat despre mine. Curios cum după fiecare eveniment important din viaţa oricui altcuiva în afară de tine însuţi, ajungi Tu. .. să te întrebi... despre Tine. O nuntă te întreabă despre început, o zi de naştere despre amintiri şi fericire, pe când o înmormântare, te întreabă despre simplul punct, simplul sfârşit care inevitabil, ajunge în pragul uşii tuturor. Fără evenimente, fără amintiri, fără frica de final, ce-ar fi fost ziua de azi? Ce-am fi fost fără căldură şi ce-aş fi fost eu fără tine? Ce-ar fi însemnat un singur pas greşit al lui Napoleon; o singură bombă greşit aruncată în cel de-al doilea război mondial; Mein Kampf scris de Goethe, poate; Luceafărul fără două versuri; muzica... fără sentimente? Ce-ar ...

În ciuda scamatoriilor pe care fiecare om ajuge să le facă cel puţin odată în viaţă, eu am încercat să mă menţin. Ar fi o ipocrizie să pretind că n-am încercat să mă fac plăcută tuturor sau că nu m-au ajuns înjurăturile celor care pur şi simplu nu mă pot suporta, dar pentru că cei pe care îi iubesc au ajuns la un număr redus şi totuşi cuprinzător, lumea din jurul meu nu mai contează... uneori, pur şi simplu nu îmi pasă. Nu e vorba că sunt visătoare sau ignorantă, ci pur şi simplu indiferentă. Dacă îmi pasă, pierd timp; dacă pierd timp, gândesc departe; dacă gândesc departe ajung să deviez, iar dacă deviez – clachez. Nu îmi place dimineaţa, dar soarele ei îmi ajunge pentru un început de zi liniştit. Mi-ar ajunge un câine să îmi umple singurătatea poate, dacă iubirea dintre noi ar implica şi reciprocitate. N-aş spera la mai mult decât o carte pe piept şi o lumină caldă la apusul soarelui dacă n-aş fi apucat niciodată să înţeleg cum este să mă strângi tare în braţe şi aş fi atât de ...

Nu cer prea mult. Sunt lucruri la care mă gândesc la un pahar de vin, la două, la trei... uneori la toată sticla. Ştii tu, lucruri care nasc întrebări; întrebări care născocesc simţuri atunci când se crapă de ziuă şi nu mai ştii ce să faci. Şi până la urmă ce faci? Nu cer prea mult, dar pentru a putea fi fericită, îmi cer mie să fac ceea ce vreau. Şi am obosit gândindu-mă la repercusiuni, la cenzura societăţii şi la spiritul de turmă care nu se naşte odată cu noi, dar din păcate nu face altceva decât să se cultive. De ce? De ce nimeni nu îţi permite să te exprimi la nivelul la care intelectul tău a ajuns? După ani de experienţe şi imagini; idei şi foi citite, recitite; melodii şi filme analizate atât de detaliat, te trezeşti pe marginea prăpastiei cu societatea care te strânge cu o aţă. Eşti pur produsul unei imagini comerciale, al unui univers care te vrea mut, atât de mut... atât de trist, atât de singur. Şi simţi că nu eşti singur. Ştii că ai familie, ştii că ai bani şi ştii c...

...uneori Mă-nghiontesc, mă lovesc de multe ori de feţe cu grimase pe care pur şi simplu nu le mai suport. Se sufocă; râd sau se hlizesc la unele dintre cele mai negre puncte al căror sens oricum nu sunt în stare să îl perceapă. Dar critică . Feţele inferioare şi ignorate, critică. Critică? ... e doar o invidie care îi roade pe toţi în interior şi se întâmplă să o verse uneori pe unde apucă, iar dacă sunt în cale şi eu, atunci pare cu atât mai bine. Nu sunt perfectă şi nu am pretins vreodată a fi. Răbufnesc atunci când ceea ce iubesc pare a nu fi în regulă; mă enervez repede şi de cele mai multe ori ceea ce fac sau ceea ce zic nu e nici măcar jumătate din mine însămi... dar a fi lângă ceea ce iubesc este partea care nu va dispărea niciodată din mine – nici atunci când plâng, nici atunci când râd şi nici atunci când greşesc. A-mi pierde răbdarea într-o societate în grabă, al cărei scop e doar atingerea unui punct numit fericire, prin încălcarea limitelor sau a oricăror alte mijlo...

Îmi grăbeam paşii de fericire pe pământul moale, când dintr-o dată, am început să observ ceea ce nu mai văzusem de mult. Nu mai erau ploi, nu mai erau bălţi... începuse să fie soare. Spuneam anterior că tot ceea ce moare e menit să învie sau să creeze cale de înflorire, de metamorfoză, altcuiva. E relaţia de cauză–efect a naturii, care prin multiplele sale tragedii, drame şi triumfuri are rolul de a pune în mişcare orice a devenit static . Ce a devenit static , te întrebi? Ei bine... tu. Când simţi că nopţile, orele lungi se transformă în minute zbuciumate şi cafeaua e doar o substituţie pentru apă, atunci e momentul în care ştii că ai devenit static. Ştii că stagnezi când zăpada scârţie sub picioare sau noroiul murdăreşte jumătate din hainele pe care le porţi; când rămăşiţa de soare nu e în stare să topească niciun fulg de nea, devenind mai mult sau mai puţin doar o privire care îngheaţă; când muzica veselă de odinioară sună acum ca o vioară; când maşinile te stropesc, în goană...

Nu ştiu cât de mult cred în efectul produs de schimbările minore în viaţa unei persoane, dar ştiu ce înseamnă să pierzi, să câştigi, să se schimbe totul atât de brusc încât să te trezeşti buimac după ani şi să te întrebi când a trecut întreaga viaţă. Nu sunt genul de persoană capabilă de a se ataşa de oricine. Mi-e greu, recunosc, dar nu mi-e imposibil. Şi am avut stâlpi de susţinere şi cărămizi, drept oameni, la baza întregii mele vieţi despre care nu am crezut că se vor surpa, fiind înlocuite de alte persoane până când, într-un final, fiind înlocuite de propriile-mi gânduri. Când am realizat schimbările; când am încetat să mai fiu bulversată şi ocupată cu inutilităţi şi m-am oprit puţin asupra vocii din interior am constat o lipsă, sau mai mult de atât, am constat o substituţie. Şi nu era mai bine dar nu era mai rău. Tot ce puteam spune era că nu era deloc ca înainte. Continuând să mă întreb de rostul schimbărilor în viaţa unui om, am ajuns să mă întreb din nou : Dar dacă...? ...

Pentru că în martie ninge, pentru că de două zile sunt închisă între patru pereţi cu răceala nelipsită şi pentru că nu am mai ascultat de mult vechile melodii ale lui Phil, o să scriu. Şi nu vreau să fie lacrimogen, nu vreau să fie banal şi nici măcar nu vreau să mă gândesc la ce ar trebui să iasă. Autostrada trebuie să fie plină de zăpadă acum. Aş fi vrut şi eu să plec, să fiu acolo, să fiu pe drum... când ninge şi zăpada scârţâie sub roţi, sub picioare, oraşul sună mult mai liniştit. Mi-amintesc de mine, întrebându-mă cine va avea să rămână, după ce toate vor fi spuse.  Dar din păcate majoritatea a ales să plece. Calea cea mai uşoară – fuga. Şi nu cred în destin, nu cred în karma, nu cred în soartă, nu cred în coincidenţe şi în nimic din ceea ce nu poate fi explicat. Dar cred ca tot ceea ce s-a întâmplat, m-a adus aici, m-a format şi mi-a croit un drum. Uneori mă întreb cum ar fi fost dacă jumătate din oamenii pe care îi cunosc mi-ar fi fost complet străini. Ei m-au învăţat...