Bianca P.

Poate că natura mea e diferită. Poate că umanitatea se pierde pe măsură ce alegerile proprii își fac loc în viața noastră; poate că se pierde pe măsură ce încetăm să mai iertăm sau nu încetăm să ne aducem aminte de trecut.   Ce-i timpul până la urmă? La ce ajută el? Și dacă timpul există concomitent cu fericirea, atunci cum se face că nu se anulează reciproc? Nu pot înceta să cred în revenire, în trezire din vis și în atingerea realității, doar că nu pot pricepe de ce ne pierdem pe drum. Care-i factorul care ne împinge spre margine, spre calea ușoară, spre drumul offroad care inițial pare genial, pare o aventură pe care avem capacitatea să o trăim noi cu noi înșine, prin noi înșine, cu alte persoane sau prin intermediul lor. Care e factorul care încurcă ecuația și de ce apare? Dacă omul e o ființă socială iar societatea există doar prin existența omului însuși, atunci, am putea spune că societatea e doar proiecția gândurilor noastre? Am putea spune că societatea e amalgamu...

Cât de trist să fie omul? Cât de solitar?.. Atât de solitar încât iubește mașinăriile și ignoră umanitatea. Atât de solitar încât nimic din ceea ce-i plăcea odinioară nu-i mai satisface dorințele; încât nu pricepe că însăși existența sa depinde de cea a societății... că fără EI, noi am fi nimic. Am fi pustnici într-o junglă plină de animale lipsite de rațiune. Suntem des, atât de triști, încât nu înțelegem dragostea indiferent de formele în care s-ar afla. Culmea este că toți iubim la fel, toți vrem cu disperare să fim iubiți dar toți criticăm tot ceea ce nu ține de noi. Prea în vârstă, prea slab, prea gras, prea scund, prea lungă relația, exagerat de sexuală, prea libidinoși.. prea STOP! De ce facem din viață o competiție? De ce reușita noastră nu se poate baza pe doza de umanitate cu care suntem injectați și de ce singura diferență dintre noi și animale se rezuma la faptul că știm să mâncăm cu furculița? Nu știu dacă aș fi vrut neapărat să trăiesc în celebrii ani de aur sau în ...

Nu știu cât de mult ajută tehnologia la conceptul de evoluție în sine. Posibil să ajute la găsirea destul de rapidă a unor locuri, prin GPS; la postarea pozelor cu mâncare pe facebook; la aflarea știrilor din Japonia sau la comunicarea mult mai ușoară cu toți cei care sunt departe... dar cât de mult te ajută pe tine? Adevărul e că.. evoluție, e unul dintre cele mai mari cuvinte pe care le cunosc. Nu cred că presupune a-ți schimba culoarea părului sau a scăpa de 10 kilograme; nu cred că înseamnă a reuși să termini cartea de căpătâi de pe noptieră sau să-l descifrezi pe Schopenhauer în germana arhaică.. nu cred. Nu știu decât că evoluție e un termen mult prea mare, pentru oameni mult prea mici. Brusc, ne cizelăm prin ultimul model de telefon sau prin cele mai în vogă melodii. Brusc, cerul cândva albastru devine bleu marine; brusc, tot ceea ce vorbim e compus din neologisme al căror sens abia dacă-l percepem și la fel de brusc, facem câte trei-patru facultăți și devenim buricul pămân...

Știi, uneori vine vremea să te debarasezi de orice. Vine vremea să asculți un album cap-coadă după ce-ai trecut prin cea mai stresantă zi.. să lași pick-up-ul să meargă și să dansezi în timp ce.. ...în timp ce afară ninge nebunesc. Vine vremea să manânci cu disperare o întreagă ciocolată; să te prostești prin bucătărie; să faci un ceai fierbinte; să-i dai un telefon și să-l chemi. În timp ce discul se învârte, să-l aștepți cu părul aproximativ ud, să il iei la dans când vine și să-i aluneci în brațe pe hol, pentru că în hol.. aluneci mereu atât de tare. Știi, vine uneori vremea să cânți ore întregi la chitară; să pictezi; să cânți; să schițezi cel mai abstract gând; să te uiți pe fereastră sau să te pierzi printre rândurile cărții pe care obișnuiești să o citești de fiecare dată când vrei să te simți mai bine. Vine o vreme în care ești nevoită să stai. Pur și simplu – stai! Ia-ți timp pentru tine și găsește-te. Fură-l noaptea, după ce termini de învățat pentru sesiune, sau diminea...

Am încredere oarbă uneori, în faptul că, tot ceea ce ține de mâine înseamnă automat mai bine .  De ce văd femei cu ruj roșu? Ce fel de vibrații transmite culoarea și ce fel de sentimente ascunde?  Sunt atât de multe întrebări despre ce vrem, ce ne place.. de unde venim, unde vrem să ajungem, dar nici Nietzsche, Cioran sau Freud.. Chanel, Ioana d Arc sau noi, nu le vom putea găsi răspunsuri vreodată. Nu e vorba de o diferență abundentă între sexe; nu e vorba de faptul că tu, ca bărbat, mă domini pe mine furându-mi cultura, furându-mi dreptul la muzică, la pictură, la literatură.. la vise. Nu e vorba despre faptul că de multe ori când mă pierd, mă pierd printre bărbați, mă pierd într-o lume al cărei răspuns e puterea, și nu orice fel de putere, ci simpla putere venită dinspre ei.. Nu mă dau drept feministă convinsă și nici nu cred într-o egalitate a sexelor. Da, suntem diferiți, dar diferența noastră constă în simplu fapt că fizionomia mea implică ceea ce tu, bărbatule, nu ...

Ştii, obişnuiam să cred în Timp când eram mică. Aveam o vârstă despre care nu înţelegeam că se schimbă şi când am înţeles, au dispărut toate – a dispărut Moş Crăciun.. a dispărut fiecare spirit al sărbătorilor şi fiecare emoţie din prima zi de şcoală; fiecare teamă de a întreba, de a fi întrebată.. de a comunica. Atunci când am înţeles că-n Timp nu poţi avea încredere, atunci, am încetat oarecum să mă bucur. Nu-mi trebuiau citate şi nici cărţi motivaţionale pe care să le citesc înainte să adorm. Când aveam încredere în Timp, ştiam că doar astăzi trebuie să trăiesc ca şi cum mâine nu ar exista; ştiam că trebuie să îmi arăt afecţiunea şi ştiam să o primesc atât de bine, încât tot ce rămânea din mine era zâmbetul. Ştiam că „prima oară ” este importantă-n tot. Trăiam atât de diferit prima zi de şcoală, prima poezie, prima serbare, primul brad împodobit de mine şi primul colind cu care i-am înnebunit pe toţi, ani mai târziu. Trăiam pentru importaţa acelei clipe şi pentru fericirea şi...

Dragă TU, Când pui întrebări, când cauţi răspunsuri, când nu înţelegi ce se întâmplă, sau ce se vorbeşte... atunci e timpul pentru întâlnirea cu tine. Atunci când se face noapte şi eşti singur; când lumânările se sting şi rămâi uşor în întuneric; când cauţi răspunsurile în el, în ea.. în jur, atunci este momentul să te luminezi pe tine . Când uiţi cu nonşalanţă de unde ai venit; când vrei cu nerăbdare să ajungi la un punct valoros social, uman improbabil... când nu ştii drumul dar îi urmezi orbeşte pe alţii, atunci.. e timpul să te urmezi pe tine . Când ochii tăi se-nchid de oboseală şi nasul ţi se înroşeşte de la plâns; când te superi inutil şi când ignori însăşi viaţa, atunci e momentul în care te ignori, uşor, pe tine . Atunci când... când uiţi să mai zâmbeşti, uiţi să ieşi din casă, uiţi să vezi soarele, uiţi să te îmbraci în propria persoană, e cazul să te regăseşti pe tine. . Nu e timp de pierdut pe nimicuri.. nu e timp de văzut griul cerului, seceta pământului sau si...