Bianca P.

Sunt ferm covinsă că viața mea e plină de persoane care merită. Sunt de asemenea, convinsă de faptul că oricât de mult ar merita, sunt pline de o grămadă de cicatrici și defecte. Cât de mult suntem dispuși, oare, să trecem peste defecte atunci când ne orbește furia și vedem o șansă în a ne agăța de lașitate? Nu am regrete și pe oriunde aș citi, văd profeți distruși sau prozatori mult prea toleranți care cred cu disperare în existența lor la fiecare om. De ce? N-am omorât, n-am distrus vieți. Am rănit, poate, am fugit, am țipat, dar nu am regrete. Am păreri de rău adunate grămadă într-o cutie pe care o  deschid din când în când, dar nu am regrete! Regretul este, sau poate fi, cea mai înaltă formă de autodistrugere și dacă ar fi să am regret pentru ceva, ar fi pentru însuși faptul că mi-am dat voie să am regrete. Regretul este treapta superioară pe care calci atunci când în fața ta e doar un singur drum, atunci când nu mai există nicio cale de a alege, atunci când nu mai exist...

Cred că într-un fel sau altul, trăim pentru revoltă, pentru a scoate la exterior tot interiorul nostru, care de cele mai multe ori, murdărește totul în jurul lui. Trăim pentru a ne face afirmați prin ceea ce nu ne place, prin ceea ce criticăm. Mâncarea nu e destul de caldă, vinul nu este destul de rece... prietenul tău a uitat de tine și s-a jucat două zile non-stop, partidul e de rahat, țara e jegoasă, certurile devin tot mai ample. Nervii se strâng tot mai des, se clădesc încet-încet pe o platformă cândva curată. Explodezi o dată, a doua oară, a treia oară, până când zilele încep să nu mai fie ceea ce obișnuiau a fi atunci când le priveai cu ochii inocenți. Multă sărăcie, multă ură, singurătate, mizerie, ploi tot mai dese care îți deranjează părul, care te fac să întârzii la muncă.. Ploi tot mai dese în care obișnuiai să alergi de drag.. Metrouri înghesuite, înjurături, cuvinte al căror sens era zero pentru tine te doboară acum atât de tare, încât abia atunci când te ridici îți dai ...

Uneori, când închid ochii la ieșirea nopții, simt nevoia de a nu îi mai deschide vreodată. Nu vreau să deschid ochii, nu vreau să mă ridic din pat și să trăiesc efectiv ceea ce aș putea trăi.. în vis. Vreau să palpez realitatea când visez. Vreau să cred că realitatea mea e un contur al visului pe care îl trăiesc atunci când... închid ochii. E vorba de întuneric și de siguranța pe care mi-o dă, pentru că e al meu, e propriul meu întuneric creat din fiecare rămășiță adunată în mine. E întunericul meu pe care nimeni nu l-ar putea cunoaște vreodată, la fel cum nimeni nu va putea percepe umbrele în întuneric. Ce e siguranța? Cum ajungem să ne simțim siguri și cine ne-o oferă? Dacă siguranța stă mână în mână cu încrederea dar încrederea ta a fost maltratată, atunci cum se poate să te simți sigur altundeva în afară de propria-ți minte? M-am tot gândit la schizofrenici, la autiști, la toți cei cu care am avut contact și erau adânc prinși în lumea lor; toți cei care, plini de temeri și pro...

Poate că natura mea e diferită. Poate că umanitatea se pierde pe măsură ce alegerile proprii își fac loc în viața noastră; poate că se pierde pe măsură ce încetăm să mai iertăm sau nu încetăm să ne aducem aminte de trecut.   Ce-i timpul până la urmă? La ce ajută el? Și dacă timpul există concomitent cu fericirea, atunci cum se face că nu se anulează reciproc? Nu pot înceta să cred în revenire, în trezire din vis și în atingerea realității, doar că nu pot pricepe de ce ne pierdem pe drum. Care-i factorul care ne împinge spre margine, spre calea ușoară, spre drumul offroad care inițial pare genial, pare o aventură pe care avem capacitatea să o trăim noi cu noi înșine, prin noi înșine, cu alte persoane sau prin intermediul lor. Care e factorul care încurcă ecuația și de ce apare? Dacă omul e o ființă socială iar societatea există doar prin existența omului însuși, atunci, am putea spune că societatea e doar proiecția gândurilor noastre? Am putea spune că societatea e amalgamu...

Cât de trist să fie omul? Cât de solitar?.. Atât de solitar încât iubește mașinăriile și ignoră umanitatea. Atât de solitar încât nimic din ceea ce-i plăcea odinioară nu-i mai satisface dorințele; încât nu pricepe că însăși existența sa depinde de cea a societății... că fără EI, noi am fi nimic. Am fi pustnici într-o junglă plină de animale lipsite de rațiune. Suntem des, atât de triști, încât nu înțelegem dragostea indiferent de formele în care s-ar afla. Culmea este că toți iubim la fel, toți vrem cu disperare să fim iubiți dar toți criticăm tot ceea ce nu ține de noi. Prea în vârstă, prea slab, prea gras, prea scund, prea lungă relația, exagerat de sexuală, prea libidinoși.. prea STOP! De ce facem din viață o competiție? De ce reușita noastră nu se poate baza pe doza de umanitate cu care suntem injectați și de ce singura diferență dintre noi și animale se rezuma la faptul că știm să mâncăm cu furculița? Nu știu dacă aș fi vrut neapărat să trăiesc în celebrii ani de aur sau în ...

Nu știu cât de mult ajută tehnologia la conceptul de evoluție în sine. Posibil să ajute la găsirea destul de rapidă a unor locuri, prin GPS; la postarea pozelor cu mâncare pe facebook; la aflarea știrilor din Japonia sau la comunicarea mult mai ușoară cu toți cei care sunt departe... dar cât de mult te ajută pe tine? Adevărul e că.. evoluție, e unul dintre cele mai mari cuvinte pe care le cunosc. Nu cred că presupune a-ți schimba culoarea părului sau a scăpa de 10 kilograme; nu cred că înseamnă a reuși să termini cartea de căpătâi de pe noptieră sau să-l descifrezi pe Schopenhauer în germana arhaică.. nu cred. Nu știu decât că evoluție e un termen mult prea mare, pentru oameni mult prea mici. Brusc, ne cizelăm prin ultimul model de telefon sau prin cele mai în vogă melodii. Brusc, cerul cândva albastru devine bleu marine; brusc, tot ceea ce vorbim e compus din neologisme al căror sens abia dacă-l percepem și la fel de brusc, facem câte trei-patru facultăți și devenim buricul pămân...

Știi, uneori vine vremea să te debarasezi de orice. Vine vremea să asculți un album cap-coadă după ce-ai trecut prin cea mai stresantă zi.. să lași pick-up-ul să meargă și să dansezi în timp ce.. ...în timp ce afară ninge nebunesc. Vine vremea să manânci cu disperare o întreagă ciocolată; să te prostești prin bucătărie; să faci un ceai fierbinte; să-i dai un telefon și să-l chemi. În timp ce discul se învârte, să-l aștepți cu părul aproximativ ud, să il iei la dans când vine și să-i aluneci în brațe pe hol, pentru că în hol.. aluneci mereu atât de tare. Știi, vine uneori vremea să cânți ore întregi la chitară; să pictezi; să cânți; să schițezi cel mai abstract gând; să te uiți pe fereastră sau să te pierzi printre rândurile cărții pe care obișnuiești să o citești de fiecare dată când vrei să te simți mai bine. Vine o vreme în care ești nevoită să stai. Pur și simplu – stai! Ia-ți timp pentru tine și găsește-te. Fură-l noaptea, după ce termini de învățat pentru sesiune, sau diminea...