Bianca P.

Nu știu încotro se va îndrepta ceea ce voi scrie. Știu doar că am tot evitat să o fac. M-am ferit, m-am ascuns, n-am știut ce urma să scot din unghiurile minții, dar mi-e dor să scriu. Nu știu nici dacă ar trebui să vorbesc despre anul ăsta, sau despre ce sper că va urma, despre cursul vieții.. nu mai știu nimic. Am trecut prin atât de multe stări care m-au divizat în ceea ce sunt și ceea ce ar trebui să fiu atunci când oamenilor nu le pasă. Am învățat că prin natura lui, omul este de un egoism fantastic, dar totuși, după mii de ani de evoluție, am învățat să-l controlăm. Da, așa s-ar zice.. Faptul că nu ne pasă, acum, e o alegere. Și mă întreb, uneori, de ce majoritatea alege să nu îi pese? De ce ochii se țin închiși în fața oamenilor care oferă iubire și deschiși în fața celor pe care, cu disperare, vrem să îi iubim? Sunt sigură că a existat o perioadă a istoriei în care omul a fost om; în care omul a știut să își deschidă sufletul și mintea către alți oameni, învățând valori mo...

Mă gândesc uneori la vulturi, la frumusețea lor care îi face să piară, să dispară, până în punctul în care nici nu vom mai știi că au existat. Mă gândesc uneori la oameni, la frumusețea din ei și mârșăvia cu care trăiesc uneori și sfâșie, rup, distrug ceea ce au ...distrug chiar propria ființă. Mă întreb uneori, cine-și va mai aminti de noi după ce vom dispărea? Nu mai scriu atât de des, nici nu mai am timp, nici nu mai am experiențe. Dar niciodată nu încetez să mă întreb. Încotro mă îndrept? De unde am venit, până la urmă? De ce nu schimb ce vreau să schimb și de ce nu sunt sigură de ceea ce vreau? Nu sunt prea sigură că specia noastră tolerează fericirea în adevăratul ei sens. Nu știm să iertăm. Nu știm să ne iertăm, să mergem mai departe, să ignorăm un rău fără să-l întoarcem, să o luăm pur și simplu de la capăt. Știm să ne legăm, să ne formăm o rutină, care odată întreruptă, ne fărâmă sufletul în mii de bucățele și ne umple mintea de țipete de ajutor. Plănuim tot, controlăm to...

Când mă ascund în cojile de nucă, În gânduri de alamă și pietre sparte-n doi.. Când plec să uit, și uit să mă apropii Mă simt ca zorii zilei printre ploi... și uit de cer, de mare, de-orizonturi, uit că norii-s cenușii și reci. Uit de copaci, de verde și de vânturi, de frunze moarte, melci și fântânci seci. O pâclă albă mă orbește și mă încearcă gânduri de demult. Un viscol trist și-o iarnă mă îngheață, mă lasă surdă, când tu ești mut. Și mă întreb plină de gheață: cine sunt eu atunci când sunt cu mine? și-mi amintesc, cu vise și miros de dimineață că sunt tot eu, dar ce-aș fi fără tine?

Liniștea lui august apare când începe să se sfârșească. Atunci când păsările încep să fugă; când cerul pare că te iubește la apus și când îți scalzi inima în tonuri calde de fericire. E cel mai frumos sfârșit. E vorba de o muzică compusă din sunetele bătăilor de inimi, atunci când toată lumea răsuflă ușurată după căldura verii; din vântul care adie seara și-ți alungă șuvițele aurii de păr, direct în soare. E un sfârșit atât de dulce, atât de simplu. E un poet care scrie pe copaci versuri; un cântăreț care suflă un refren de frunze și un pictor alarmat de prea multe culori, de prea multe nuanțe. Cât de multă liniște în oraș, cât de mult vorbește cerul. Nu știu ce-a fost vara asta. Probabil nimic mai mult în afara obișnuitului amalgam care se rotește în capul meu din nou și din nou, la infinit. Dar atunci când se sfârșește august, încep să simt nevoia unei pauze, încep să înțeleg și să accept; să mă iert, să fiu iertată, să mă resemnez, să încetez, apoi să o iau de la capăt fiind exact ...

Ce e dincolo de dragoste ? Când dragostea îți consumă identitatea, când mănîncă din tine și te zgârie precum un monstru, ce rămâne? Ce rămâne după dragoste, când renunți, când se consumă..? La capătul ei, e o închisoare plină de îngeri, plină de heruvimi care își pansează aripile să zboare din nou. Și când evadează, atunci are loc adevărata glorie. Ce e dincolo de dragoste? O lume plină de oameni singuri, de oameni care se evită, de oameni care își caută identitatea în brațele oricărei alte persoane mai puțin a lor? E cumva un soi de fericire mărginașă care provine însăși dorința de a fi pe veci singur sau doar o moarte lentă captivată-n timp? Ce e dincolo de dragoste și când se consumă ea? Toate paginile cărților, revistelor, internetul.. toți vorbesc despre iubire. "Nu spune ce gândești, nu țipa, nu fi nu însuți, nu fugi, înțelege și ascultă." Tot ceea ce e în jur ne învață cum să fim iubiți, ca și cum.. ca și cum întreaga suprafață a pământului nu e decât o mare plină...

Știți.. ..cred că am început zeci de pagini în ultimele zile. Nu îmi găsesc cuvintele. Nu știu dacă e din cauza schimbării de vreme, din cauză că m-a ajuns stresul, mai mult decât o face de obicei, dar nu îmi pot găsi cuvintele. Am dormit mai bine, am fost mai liniștită, totuși, noaptea, nopțile.. Atunci când mi-am pierdut încrederea în oameni, atunci când m-am obișnuit să nu mă atașez, pentru că s-ar fi sfârșit oricum aberant, atunci am simțit că începe viața mea. Într-un an m-am descoperit pe mine mult mai mult decât am avut ocazia să o fac în toți cei optsprezece, de acasă. Aici, nu e acasă. Acasă se simțea atât de departe, la început, încât eu și noaptea ne povesteam toate secretele, niciodată nu dormeam, niciodată nu trăiam independent una față de cealaltă. Aș vrea să cred că sunt extravertă, că îmi dau voie să exprim ceea ce simt la momentul la care se întâmplă, dar nu sunt. Am nevoie de scrisori, de timp și de multe nopți albe pentru a ajunge aici. Am crezut că m-am pierd...

Sunt ferm covinsă că viața mea e plină de persoane care merită. Sunt de asemenea, convinsă de faptul că oricât de mult ar merita, sunt pline de o grămadă de cicatrici și defecte. Cât de mult suntem dispuși, oare, să trecem peste defecte atunci când ne orbește furia și vedem o șansă în a ne agăța de lașitate? Nu am regrete și pe oriunde aș citi, văd profeți distruși sau prozatori mult prea toleranți care cred cu disperare în existența lor la fiecare om. De ce? N-am omorât, n-am distrus vieți. Am rănit, poate, am fugit, am țipat, dar nu am regrete. Am păreri de rău adunate grămadă într-o cutie pe care o  deschid din când în când, dar nu am regrete! Regretul este, sau poate fi, cea mai înaltă formă de autodistrugere și dacă ar fi să am regret pentru ceva, ar fi pentru însuși faptul că mi-am dat voie să am regrete. Regretul este treapta superioară pe care calci atunci când în fața ta e doar un singur drum, atunci când nu mai există nicio cale de a alege, atunci când nu mai exist...