Bianca P.

În Cartierul Armenesc, pe strada Corbeni, chiar la demisolul unui bloc care mirosea a vechi, aripi de molii rupte și rotogoale de fum locuia arhitectul cerului. Demisolul era reprezentat sub forma unei garsoniere generoase, nemobilată însă cu nimic mai mult afară de un pat grandios cu așternuturi albe, ghemuite, o țeavă atârnată ingenios de tavan pe orizontală, care servea drept spațiu pentru depozitarea hainelor și un teanc de borcane goale, ori pline ochi cu apă îmbâcsită de culori în ulei sau diluant. Geamurile neașteptat de mari pentru un demisol prezentau fiecare câte un pervaz lat, adânc, plin cu mormane de foi schițate, goale sau sfâșiate de nervi și oboseala nopții. Un singur scaun părea că se află într-o completă surzenie în tot acel răcnet tulburat de galbenul soarelui. N-am înțeles decât către final liniștea scaunului, care amuțit de toată splendoarea apusului, privea la mâinile arhitectului care cobora soarele din ce în ce mai jos, pe după blocuri.  Doar foile și p...

Diminețile erau din ce în ce mai reci în pofida primăverii. Nu se auzea niciun om iar camera se scălda într-o lumină gri. E șapte , mi-am spus eu cu un aer monoton. E șapte și e frigul mai mărunt decât era ieri. În graba dimineților nu poți prinde decât pași. Ochii mei prind mult prea multe și-atunci ochii mei merg singuri pe trotuar. În adierea vântului, crăpătura din spate a unui palton maro închis se balansează aproape ritmic cu pașii posesorului în vârstă, elegant, modest și grăbit. Croiala unei rochii albe se mulează pe șoldul femeii care, grăbită, aleargă după tramvaiul 41 și trage adânc aer în piept odată văzută dincolo de ușile lui. Norii se adună către est dar deasupra mea cerul pare curat. Intrată adânc în transa drumului pe care îl străbat, simt un miros necunoscut – un miros rece de mucegai care se lovește de pereții podului. Stai, eu n-ar fi trebuit să fiu acum altundeva? Sub pod e plin de liniște, o liniște întreruptă strict de zgomotele furioase ale tramvaiului sau...

Gâfâiam de la atât de multe scări urcate și era al naiba de frig. Odată ajunsă sus, vedeam orașul cu o claritate nemaicunoscută până atunci. Îi vedeam repeziciunea, culorile – vedeam totul împletindu-se cu o muzică de fundal total atipică, pe alocuri zgomotoasă și de cele mai multe ori liniștitoare. Eram sus. De sus nu mai vedeam oamenii, nu mai vedeam străduțele mici, aglomerate de târgurile ocazionale și de chioșcurile de ziare. De sus vedeam lumini fulgerătoare stingându-se și aprinzându-se alert. Ce liniște era sus, ce liniște era în mine. „Mai fă un pas, ai încredere în mine.” și uite-mă acum lovită de un stâlp, cuprinsă în totalitate de întuneric. Unde e orașul meu colorat, fulgerător? Cum să văd în întuneric? Mă avânt – merg drept înainte și asum faptul că înălțimea la care am decis să mă aflu poate să mă îmbrâncească extrem de ușor către moarte, doar cu o săgetare. Înainte să apuc să descifrez sunetele jazzy din fundal, ochii mei percep pași. Atât de mulți pași.. când oare...

În intimitatea nopții degetele tale par mai catifelate, simțurile mele devin mai ascuțite. Dintr-o dată mă îmbrac în liniște. În intimitatea nopții, atunci când îți ating gâtul, îmi vorbești cu o privire care luminează doar golul dintre noi doi, atât de mic încât un ac cu siguranță-l poate umple, atât de gol încât o haină n-ar fi de ajuns să îl îmbrace. Mi-e sufletul cât luna atunci când noaptea minții tale mă ocrotește, atunci când noaptea minții tale se îmbrățișează cu tot întunericul meu. Mi-e sufletul cât luna atunci când dintr-o singură persoană mă prefac în trei, să-ți pot atinge sufletul și buzele și coastele – toate-n unison. Mi-e sufletul o noapte și iată ce liniște e între noi. Atât de liniște încât tot ce-nseamnă zgomot n-ar putea să o alunge, atât de amplă încât niciun volum n-ar putea să o doboare. Tu, du-mă dincolo de noapte. Du-mă dincolo de vorbe. Du-mă acolo unde ești. Cât să te mai caut? Mi-e sufletul noapte atunci când strig către pustiu; mi-e corpul tot un pumn d...

Despre mine nu știu multe. Am învățat despre mine din cărțile lui Victor Hugo, din poemele lui Pușkin și din filmele fraților Coen. Am învățat despre mine că prefer să-mi dai cearșaful la o parte de pe trup, în toiul dimineții, sau să-mi răvășești părul cu degetele. Am învățat despre mine că pot fi clișeu la fel de bine precum aș putea fi o întâmplare nemaiuzită; că pot fi abandon în aceeași măsură în care îmi permit să fiu echilibru și stabilitate. Am învățat despre mine că știu să stau – tu nu îmi da motive să plec. Am învățat că pașii mei nu sunt ușori, dimineața; că sunt împiedicată și sub nicio formă nu pot face cafele bune. Am învățat despre mine că pot trăi cu grație și mă pot înconjura de rafinament în aceeași măsură în care apreciez zgomotele ploii care cade peste umeri, atunci când sunt singură. Mi-am învățat gesturile, mi-am descoperit obloanele de amintiri și am devenit una cu mine. Iar eu sunt nimic mai mult decât un simplu om cu zâmbetul în ploaie, cu zâmbetul în soare, ...

Miros de tei, de ploaie plină de praf și căldură.. Miros de mare din paharul de pe noptieră și de nori bătuți de vântul care.... Am dormit mult, atât de mult pe cât aveam nevoie după șirul de nopți calde, nedormite. Îmi era cald, îmi era plin corpul de tensiune, plină mintea de gânduri și pline nopțile de întrebări. Când m-am trezit, într-un final, mi-am dat seama că muzica pe care dansam se oprise. S-a oprit muzica dansului meu și mi-a spus, șoptit, o voce, că nu-i nimic altceva decât începutul. Ah.. dulci nopți de vară, care te rup în două bucăți egale – una întoarsă spre tot ce a fost și una vârâtă spre tot ce va fi. Mi-am împins chipul atât de adânc între perne, ca și când căldura sufocantă din jur nu ar fi fost de ajuns, ca și când ziua de mâine n-ar fi venit decât după multe, multe luni de așteptare, ca și când... realitatea nu era nimic altceva decât o pătură pe care, mototolită, am lăsat-o să stea lângă pat. Am simțit mirosul parfumului de acum câteva seri, atunci când, gr...

Să lăsăm lucrurile să curgă.. Am lăsat fiecare picătură din mine să curgă cu o viteză care întrece lumina, care întrece gândul dar care n-ar putea întrece vreodată iubirea lui, iubirea noastră. Sunt golită de cele mai adânci bucăți ale mele; sunt cu combustibilul la pământ și cu motorul mort. Sunt palidă și lipsită de vlagă precum un bolnav incurabil dar cu o strălucire puternică în ochi, cu o strălucire inumană.. Astăzi îți scriu despre el.. Sunt tare temătoare căci nu știu nici măcar ce vreau să îți spun. Umplu paginile cu trupul lui, cu ochii lui care mă privesc atât de adânc și mă dezbracă de mine însămi. Îți umplu paginile cu cel mai frumos zâmbet pe care l-am întâlnit și cea mai puternică îmbățișare, care mi-a făcut oasele praf – praf alb care acum cade încet printr-o clepsidră..              Să lăsăm lucrurile să curgă.. Aș vrea să dau vina pe Timp. Am dat vina pe el întotdeauna și tot la el m-am întors să mă vindece...

( Funkadelic - Maggot Brain în fundal) I „Cred că mi se face frică..” – îmi spuse ea cu ochii închiși – “ Nu mă pot uita la tine.. ”.              Era foarte mare distanța dintre noi doi. Sufletul fugea din coaste să o găsească iar ea fugea pe după gânduri, cât mai departe de mine. “Dă-ți voie să mă vezi!” – i-am spus în timp ce-i atingeam părul. Cât era de moale și de parfumat. Îmi cădeau onduleurile pe degete și mă jucam cu ele în timp ce ea mă privea sperioasă. Nu m-aș fi uitat la ea, aș fi lăsat-o să mă vadă o viață așa cum mă vedea atunci, însă mi-am ridicat privirea și iarăși am pierdut-o. Râdea mult, la glume lipsite de haz, probabil din teamă și emoție. Eu o priveam. Aveam rotogoale de gânduri în minte și-n același timp eram gol.. Gol pentru că ea avea să mă umple. Magia asta care s-a frânt asupra noastră s-a produs atât de brusc, încât n-am apucat nici să clipesc și să-mi dau seama ce se întâmplă cu mine....

( Buckethead – Padmasana în fundal) -Prolog- Cel mai mare defect al ei este că nu a fost a mea. Am numărat câte zile sunt de când nu mai vorbim. Ce absurd! Mă simt gol – ca și când de când nu mai vorbim, ea a plecat cu tot cu vorbe, cu tot cu trup, cu tot cu viață. Aș fi vrut să cred în îngeri – să aprind o lumânare și să mă-ncălzească la fel cum o făcea pielea ei...când mă atingea și-mi răscolea simțurile cu o ușurare de nedescris, cu un foc de nestins și cu o durere tăioasă. Aș fi vrut să cred în îngeri, să-mi spună ei de ce mi-au dat-o dacă nu pot să o am, să-mi spună ei ce scop este în chin și în tristețe.. Eram la marginea mării. Era noiembrie. Nu știu cum, dar era peste tot. Uitându-mă la mare, îi vedeam ochii umezi și-mi aminteam de noaptea aceea, prima noapte când... Îmi rămăsese mirosul ei adânc impregnat în cămașa la care nu mă mai puteam uita, pe care nu o mai puteam atinge – era o ruină a noastră care conținea iubirea vie. Iubire vie într-o ruină – căci...

Sunt uimită de importanța educației, în special în societatea contemporană, dar de două ori mai uimită de incapacitatea ei de control asupra iubirii.  Mi-am dorit de atât de multe ori să înțeleg sufletul omului păgân, needucat și simplu – al omului neanderthalian care nu a fost niciodată educat, dar cert este că niciun suflet nu poate fi înțeles în deplinătate decât de sufletul oglindă. Îmi dau seama, în fine, de cel mai important motiv pentru care am ales psihologia: arta de a simți. Dincolo de tot ceea ce promoveaza mass-media legat de psihologie, chiar și literatura de specialitate, pentru mine, ea este arta de a simți. M-am gândit foarte mult la ideile de transfer și contratransfer. M-am gândit mult la capacitatea nemărginită care locuiește în interiorul nostru, de a simți – a ne simți pe noi și a-i simți pe ceilalți. Suntem un izvor de ajutor, de iubire si conexiuni atât de puternice încât cuvintele sunt cel puțin lipsite de sens aici. Avem abilitatea de a ne conecta la u...

Până acum ceva timp, îmi era aproape imposibil să mă proiectez în viitor. Nu în sensul de – nu am niciun viitor, ci în ideea că atât de multe se schimbă încât nici propria-mi imagine despre sine nu ar putea fi statică. ..și toate până într-o zi în care m-am văzut uitându-mă la mare, de pe terasa casei mele, unde ascult la infinit Dean Martin. Nu sunt tocmai genul de persoană uluitor de optimistă și tare greu îmi este uneori să văd binele chiar și unde el există, dar încep să mă întreb dacă nu cumva optimismul, precum fericirea, sunt două minunății din sufletul nostru care așteaptă să fie băgate în seamă chiar și fără un motiv aparent. Am început să ascult în fiecare dimineață o melodie pe care o iubesc – atunci când fac omleta, atunci când tai feliile de avocado sau atunci când mă uit, cu cana de ceai în mână, pe geam. Am început să dansez, fără un motiv aparent, deci, fără muzică – atunci când scot rufele din mașina de spălat sau printre paginile cărților de psihoterapie. Am în...

Cred că cel mai mare noroc al meu a fost să pot crește într-o lume a lui Peter Pan, a piticilor și zânelor. Mi-a dat voie să fiu tot ceea ce îmi doream și nici măcar nu trebuia să închid ochii. Fie mă trezeam Alice în Țara Minunilor, fie mă găseam prinsă în lupte cu zmei.. oricum ar fi fost, crescând, am fost atât de multe personaje încât personajul Bianca a avut timp să se creeze în cel mai minunat mod. Tot timpul am crezut în magie, deși o parte din mine știa că Moș Crăciun e tata și iepurașul de Paște, mama. Magia totuși n-a murit. De fiecare dată când citesc basme, de fiecare dată când revăd animații, e ca și când aș fi Fetița cu chibrituri. Mica flamă are cea mai mare forță – forța de a mă trimite acolo unde doar oamenii magici pot ajunge. Mi-a plăcut atât de mult povestea din spatele lui Peter Pan, încât am decis că pot avea și eu așa-numitul Neverland, doar că locul meu e pur și simplu fără nume. E compus din toți zmeii, zânele, balaurii și minunații eroi care m-au ținut de...

Mă-ntreb ce spală ploaia din lumea asta.. Spală oare lucruri pierdute, ani ignorați, vieți rătăcite? Spală oare ploaia omul care s-a rătăcit de sine însuși? Și dacă-l spală, se curăță el oare de tot ceea ce nu îi aparține pentru a se întoarce la cel care era? Nu știu dacă secolul este de vină, dacă viteza ne forțează să intrăm mai repede în varii evenimente, ne forțează să creștem prematur.. nu știu ce este de vină, dar știu că oamenii se pierd. Schimbarea e o constantă în știință, culmea, dar pierderea sau negarea, niciodată. Am devenit atât de conectați la informații inutile, care ne inundă zilnic din cauza adicției pe care o avem. Desigur informațiile sunt bune, atâta vreme cât cantitatea lor nu ne doboară și conținutul lor nu ne facem să ne pierdem de ceea ce suntem. Am devenit atât de conectați la ceea ce am putea fi, negând persoana care suntem. Mă întreb cât de mult spală ploaia din tot ceea ce acumulăm și de asemenea, spală ea oare ceea ce e rău, vreodată? Ploaia pare a ...

Pun sub semnul întrebării, uneori, faptul că timpul are capacitatea de a vindeca de unul singur. Ce? Răni superficiale, leziuni ușoare.. mă-ntreb de ce oare lăsăm totul în spatele lui? E simplu, știu, e-atât de simplu să nu comunici, să nu te îngrijorezi, să blochezi orice durere fără a-ți mai aminti de ea măcar, din când în când, la un pahar de vin, noaptea.. Ceea ce blocăm cu scopul de a nu reînvia vreodată, este însuși regretul care ne macină pentru momentele în care nu acționăm. Eu știu cât de ușor este să închidem ochii la ceea ce vedem în speranța că poate, doar poate că va dispărea, nu mâine, nu poimâine, dar într-o zi. Și culmea-i că atunci când îi deschidem, a dispărut, într-adevăr, dar amintirea... oh, amintirea e atât de vie. De când încerc să înțeleg din ce provine fuga oamenilor (altceva decât comoditate) mă lovesc de exemplele mele. Înțeleg mai degrabă faptul că fuga oamenilor de propriile probleme nu e nimic altceva în afara concentrării atenției pe problemele alto...

Din coastele mele răzbește o pâclă de negru, de flori ne-ncetate și fluturi pustii. Din coastele mele un demon integru taie aripi de înger și suflete vii.. Nu pot să-mi explic nebunia din coaste, e poate un val, poate un râu, poate-un sărut neaflat și nici de-nțeles, n-am ce înțelege, oricum e târziu, oricum e păcat.. Pun pielea de-o parte, mă dezbrac ușor. În fața ta sunt umbra timpului nemuritor care te roagă să m-atingi pe spate.. Doar fă-o! Și ți-e teamă, te știu. Îți tremură degetele când le-avânți în pustiu. Dar nu te speria, doar plimbă pe coaste o pană de înger, O notă de liră, un zgomot de clape și vezi ce se naște. Și ce s-a născut între coastele mele? Ce-ai produs cu nemurirea ta? O luptă povarnică... e plin de ruine! Ce-ai făcut tu, cu sufletul meu? L-ai înălțat spre steaua polară Când demonul, mort, a căzut în infern.. Dar știi ce-i acum între coastele mele? Nu-i ziua de ieri, nu-i pana de înger.. nici focul sau jindul etern. E-...

Nu știu încotro se va îndrepta ceea ce voi scrie. Știu doar că am tot evitat să o fac. M-am ferit, m-am ascuns, n-am știut ce urma să scot din unghiurile minții, dar mi-e dor să scriu. Nu știu nici dacă ar trebui să vorbesc despre anul ăsta, sau despre ce sper că va urma, despre cursul vieții.. nu mai știu nimic. Am trecut prin atât de multe stări care m-au divizat în ceea ce sunt și ceea ce ar trebui să fiu atunci când oamenilor nu le pasă. Am învățat că prin natura lui, omul este de un egoism fantastic, dar totuși, după mii de ani de evoluție, am învățat să-l controlăm. Da, așa s-ar zice.. Faptul că nu ne pasă, acum, e o alegere. Și mă întreb, uneori, de ce majoritatea alege să nu îi pese? De ce ochii se țin închiși în fața oamenilor care oferă iubire și deschiși în fața celor pe care, cu disperare, vrem să îi iubim? Sunt sigură că a existat o perioadă a istoriei în care omul a fost om; în care omul a știut să își deschidă sufletul și mintea către alți oameni, învățând valori mo...

Mă gândesc uneori la vulturi, la frumusețea lor care îi face să piară, să dispară, până în punctul în care nici nu vom mai știi că au existat. Mă gândesc uneori la oameni, la frumusețea din ei și mârșăvia cu care trăiesc uneori și sfâșie, rup, distrug ceea ce au ...distrug chiar propria ființă. Mă întreb uneori, cine-și va mai aminti de noi după ce vom dispărea? Nu mai scriu atât de des, nici nu mai am timp, nici nu mai am experiențe. Dar niciodată nu încetez să mă întreb. Încotro mă îndrept? De unde am venit, până la urmă? De ce nu schimb ce vreau să schimb și de ce nu sunt sigură de ceea ce vreau? Nu sunt prea sigură că specia noastră tolerează fericirea în adevăratul ei sens. Nu știm să iertăm. Nu știm să ne iertăm, să mergem mai departe, să ignorăm un rău fără să-l întoarcem, să o luăm pur și simplu de la capăt. Știm să ne legăm, să ne formăm o rutină, care odată întreruptă, ne fărâmă sufletul în mii de bucățele și ne umple mintea de țipete de ajutor. Plănuim tot, controlăm to...

Când mă ascund în cojile de nucă, În gânduri de alamă și pietre sparte-n doi.. Când plec să uit, și uit să mă apropii Mă simt ca zorii zilei printre ploi... și uit de cer, de mare, de-orizonturi, uit că norii-s cenușii și reci. Uit de copaci, de verde și de vânturi, de frunze moarte, melci și fântânci seci. O pâclă albă mă orbește și mă încearcă gânduri de demult. Un viscol trist și-o iarnă mă îngheață, mă lasă surdă, când tu ești mut. Și mă întreb plină de gheață: cine sunt eu atunci când sunt cu mine? și-mi amintesc, cu vise și miros de dimineață că sunt tot eu, dar ce-aș fi fără tine?

Liniștea lui august apare când începe să se sfârșească. Atunci când păsările încep să fugă; când cerul pare că te iubește la apus și când îți scalzi inima în tonuri calde de fericire. E cel mai frumos sfârșit. E vorba de o muzică compusă din sunetele bătăilor de inimi, atunci când toată lumea răsuflă ușurată după căldura verii; din vântul care adie seara și-ți alungă șuvițele aurii de păr, direct în soare. E un sfârșit atât de dulce, atât de simplu. E un poet care scrie pe copaci versuri; un cântăreț care suflă un refren de frunze și un pictor alarmat de prea multe culori, de prea multe nuanțe. Cât de multă liniște în oraș, cât de mult vorbește cerul. Nu știu ce-a fost vara asta. Probabil nimic mai mult în afara obișnuitului amalgam care se rotește în capul meu din nou și din nou, la infinit. Dar atunci când se sfârșește august, încep să simt nevoia unei pauze, încep să înțeleg și să accept; să mă iert, să fiu iertată, să mă resemnez, să încetez, apoi să o iau de la capăt fiind exact ...

Ce e dincolo de dragoste ? Când dragostea îți consumă identitatea, când mănîncă din tine și te zgârie precum un monstru, ce rămâne? Ce rămâne după dragoste, când renunți, când se consumă..? La capătul ei, e o închisoare plină de îngeri, plină de heruvimi care își pansează aripile să zboare din nou. Și când evadează, atunci are loc adevărata glorie. Ce e dincolo de dragoste? O lume plină de oameni singuri, de oameni care se evită, de oameni care își caută identitatea în brațele oricărei alte persoane mai puțin a lor? E cumva un soi de fericire mărginașă care provine însăși dorința de a fi pe veci singur sau doar o moarte lentă captivată-n timp? Ce e dincolo de dragoste și când se consumă ea? Toate paginile cărților, revistelor, internetul.. toți vorbesc despre iubire. "Nu spune ce gândești, nu țipa, nu fi nu însuți, nu fugi, înțelege și ascultă." Tot ceea ce e în jur ne învață cum să fim iubiți, ca și cum.. ca și cum întreaga suprafață a pământului nu e decât o mare plină...